O să sar peste introducerile metaforice și o să vin direct cu ideea de la care a pornit acest articol. Acum câteva săptămâni am participat la aniversarea de 60 de ani a modelului Toyota Corolla, eveniment care a avut loc în Louwman Museum, Haga, Țările de Jos. Ce a început, în anii ’30, ca o colecție auto privată, s-a transformat de-a lungul deceniilor în Muzeul Național al Automobilului, iar mai apoi, în Muzeul Louwman, ca un omagiu adus lui Pieter Louwman, cel care, în 1934, cumpăra un Dodge fabricat în zorii Primului Război Mondial cu scopul de a-l conserva.
Ca o completare: articolul pe care urmează să-l citești nu-i unul în care am vrut să scotocesc prin toate cotloanele internetului în speranța că voi afla câți producători auto fabricau electrice la începutul anilor 1900, ci se bazează strict pe colecția pe care am văzut-o în muzeu.

Începuturile
Vehiculele electrice (aș prefera încă să nu le numesc mașini) nu reprezintă chiar o noutate în industrie.
Istoria acestora începe în anul 1828, când inventatorul maghiar Ányos Jedlik realizează un dispozitiv electromagnetic pe care îl atașează unui vehicul de mici dimensiuni. Apoi, în 1932, inventatorul scoțian Robert Anderson prezintă o trăsură electrică. În urma acestei mutări, Anderson este văzut de istorie drept primul care a inventat un vehicul (v-am zis, aș prefera încă să nu-i spunem mașină) mișcat de electricitate. Marea bubă, să-i spun așa, a trăsurii electrice a fost faptul că folosea baterii de unică folosință. E drept, scoțianul nici n-avea acces la o altă tehnologie, bateriile reîncărcabile plumb-acid urmând să apară la finalul anilor ’50, mulțumită fizicianul francez Gaston Plane.
Am spus mai sus că Anderson e văzut ca un deschizător de drumuri, însă în acea perioadă, vehiculul electric făcea partea din caietul de sarcini și al altor inventatori. Americanul Thomas Davenport și olandezul Sibrandus Stratingh exploarau aceeași idee. Primul a gândit un fel de mini-locomotivă electrică, în timp ce Stratingh a produs un mini-vehicul cu trei roți cu o masă de doar trei kilograme (pe care, sincer, nu prea o puteai utiliza la nimic; dar asta nu schimbă cu nimic importanța ei din punct de vedere tehnic). Probabil de-aici și folclorul care îl dă inventator al primului vehicul electric pe scoțianul Anderson. Apoi, mulți ani mai târziu, în 1884, britanicul Thomas Parker e cel care dă naștere primei mașini electrice de producție. Peste alți 6 ani, scoțianul William Morrison prezintă în America un vehicul asemănător. Și o să vedeți puțin mai târziu de ce am vrut să aduc în discuție Statele Unite ale Americii.
Și totuși, unde vreau să ajung cu ideea? La simplul fapt că mașina electrică n-a fost inventată acum câteva zeci de ani, ba mai mult, ea a trecut deja printr-o fază de popularitate. Se întâmpla, evident, la începutul anilor 1900. În SUA, mașina electrică a fost primită cu interes de public, iar istoricii spun că la începutul secolului trecut, o treime dintre mașinile care funcționau peste Ocean erau electrice. Și totuși, decăderea vine tot de dincolo de Atlantic.
Henry Ford dezvoltă linii de asamblare mobile gândite pentru producția în masă și lansează Model T, cel mai popular model ai acelor ani. Prețul mai mic și producția rapidă erau argumentele pe care Ford le aducea în favoarea mașinilor cu motoare cu combustie. Apoi a venit rândul demarorului electric să pună, metaforic, cruce electricelor vremii.
Acum că am lămurit cam cum au apărut electricele în viața oamenilor, să trec și la subiectul principal: exponatele din Louwman Museum.
De neratat
Explorarea muzeului începe de la ultimul etaj (al doilea), iar imediat ce se deschid ușile liftului ești întâmpinat de un fel de labirint, fără căi blocate, menit să te poarte prin istoria automobilului. Nu reușesc să-mi amintesc dacă primul vehicul cu care dai nas în nas e fix un De Dion-Bouton & Trépardoux din 1887 (asta pentru că în muzeu există și o replică a lui Benz Patent-Motorwagen, deci cu un an mai tinerel), dar știu sigur că primele exponate au fost o serie de trăsuri în care, o să fiu foarte sincer, m-aș urca și acum.

Ca o notă de subsol, nu trecuseră mai mult de 10-15 minute de la intrarea în muzeu, când o voce anunța în difuzoare că mai am fix 15 minute până ce ușile se închid. Prin urmare, tot ce pot să spun acum este că, Louwman Museum se află pe lista mea de locuri de vizitat în următoarele vacanțe. Și asta pentru că, pe parcursul turului grăbit am scos suficient de multe onomatopee și fraze scurte (unele pot fi reproduse doar în privat) încât să mă conving că locul trebuie apreciat în tihnă (a se citi minimum 4 ore).
După ce ești purtat prin începuturile industriei auto (există secțiuni dedicate anumitor intervale de timp) ajungi să descoperi exponate grupate în funcție de o serie de criterii, iar în cazul de față, sistemul electric de propulsie.

Incursiunea începe cu un Baker Electric Roadster din 1908. Superbă făptură din punct de vedere al designului. O fi fost și de la acel verde care m-a lovit direct în centrii plăcerii, o fi fost de lumina sub care era expusă, nu știu să vă spun. Fondat în 1898-1899 (depinde de sursă) Baker Motor Vehicle a vrut să arate lumii că și electricele pot lua forma unor mașini a căror formă să fie similară cu cea folosită de restul producătorilor/carosierilor vremii care produceau termice. Și aș spune că le-a ieșit. Thomas Edison a fost al doilea client al mărcii și un ajutor important în dezvoltarea ulterioară.
Deși pare destul de impunător, dimensiunile nu-l recomandă ca fiind ceva gargantuesc: 3,75 de metri lungime și 1,65 de metri lățime. La baza lui se află un motor electric cu opt cai putere gestionați până la o viteză maximă de 35 km/h de roțile de pe puntea spate.
Cât despre Baker Motor, compania a expus primul model, Imperial Runabout, în cadrul primei ediții a Salonului Auto de la New York, noiemebrie 1900. În următorii ani, la fel ca mulți alți constructori ai vremurilor, Walter Baker, fondatorul, a căutat recordurile. Mai întâi pe cele de viteză. În 1902, la volanul unui Torpedo (11 baterii, 14 cai-putere, motor amplasat central și formă aerodinamică) Baker țintea spre un record de viteză pe uscat. Primul kilometru l-a parcurs în puțin peste 30 de secunde, dar imediat după aceea pierde controlul mașinii și intră în mulțime. Doi morți. Baker este găsit nevinovat, spectatorii fiind cei care au forțat nota, au trecut de zona de protecție și au intrat pe traseu.
Credeți că s-a potolit? Deloc. Un an mai târziu, la volanul unui Torpedo Kid a încercat ceva similar. Experimentul s-a încheiat cu un alt accident, de data aceasta fără victime. Abia atunci s-a potolit.
A urmat o „cursă” de promovare a electricelor, iar printre problemele identificate atunci s-a numărat autonomia redusă. Practic, unul dintre subiectele intens dezbătute și astăzi. Pentru a demonstra că poți parcurge distanțe bune și cu o electrică, inginerul-șef al companiei, Emil Gruenfeldt, a stabilit un record de autonomie (dacă pot să-l numesc așa). 200 de mile cu o singură încărcare.
De-a lungul anilor, Baker a crescut, a ajuns să aibă aproape 20 de modele în gamă, iar în 1906 a devenit, nu pentru multă vreme, cel mai mare producător de electrice din lume. Am ținut să fac această mențiune pentru că imediat ce treci de Electric Roadster-ul din 1908 îți apare în câmpul vizual un Baker Electric Coupé din 1912.

Dacă vi se pare cunoscut stilul, atunci memoria nu vă înșeală. Acest Electric Coupé a servit drept muză pentru mașina condusă de Grandma Duck (Bunica Rățoi) din celebra serie de desene animate Rățoiul Donald. Dincolo de partea inedită, mașina în cauză se adresa, în special, aristocraților, cu precădere doamnelor din înalta societate a acelor ani. Argumentele? Tapițeria atent lucrată și finisată cu mătase și plafonul înalt, care să permită purtarea pălăriilor voluminoase, specifice perioadei. Bateriile care puteau fi reîncărcate direct de la rețeaua electrică au fost montate atât sub capotă, cât și în spate, iar motorul a fost amplasat sub scaune. Performanțe? 35 km/h viteză maximă (eu zic că era suficient pentru perioada aceea) și o putere de 8 CP.
Un metru mai la dreapta a fost plasat un HEDAG Electric Brougham (termenul a fost inițial folosit pentru a face referire la caroseria apropiată mai mult de cea a unei trăsuri, cu compartimente separate pentru șofer și pasageri).
Exemplarul în cauză a fost produs în 1905 și era echipat cu două motoare electrice, câte unul pentru fiecare roată din față. Conform descrierii muzeului, unul dintre motoare s-a pierdut. Compania HEDAG (acronimul Hamburger Elektrische Droschken Aktien Gesellschaft) opera taxiuri, însă cel expus a aparținut unui privat din Olanda. Pentru autenticitate, mașina încă păstrează numărul de înmatriculare original.

Un lucru neobișnuit pentru acea perioadă (anul producției este 1906) ar fi faptul că mașina fusese echipată cu frâne pe toate cele patru roți. Totodată, existau semnalizatoare amplasate pe aripile din față. În momentul acționării, o mână de mici dimensiuni apărea și, evident, indica schimbarea direcției de mers. Acest proces implica și un semnal sonor asemănător cu un pocnet. Dacă tot am amintit de sunete, ar trebui să vă spun și despre claxon. Dispozitivul electromecanic, botezat ulterior „Klaxon”, a fost inventat de Miller Reese Hutchison în 1908, deci trei ani mai târziu de la apariția acestui HEDAG, prin urmare, modelul german folosea, ca metodă de atenționare a pietonilor, un clopoțel. Probabil că o goarnă cu pompă ar fi fost mai elegantă, însă sigur nu la fel de eficientă atunci când cei 6 cai-putere te puteau purta cu 23 km/h printre străzile pline de pietoni, bicicliști, cai, trăsuri și tramvaie. Nu de alta, dar la 1900, mașina era văzută drept un oaspete neinvitat pe străzile care până nu demult aveau un cu totul alt scop. Și dacă nu mă credeți pe cuvânt, aveți mai jos un articol apărut în 1908 în Yale Law Journal, în care H. B. Brown povestește despre cum erau văzute automobilele în acei ani și cum credeau legiuitorii că trebuie să acționeze pentru ca locuitorii să poată conviețui laolaltă cu trăsurile cu motor.
În galeria muzeului se află și un Detroit Electric Clear Vision Brougham din 1912 (același an cu Baker Electric Coupé). Dacă vă întrebați ce presupune acel „clear vision”, aflați că parbrizul mașinii în cauză putea fi „pliat”. Ca o paranteză, în acea perioadă, chiar dacă popularitate mașinilor cu motoare termice era în creștere, exista un segment din piața americană care prefera electricele. Iar acelea erau femeile. Spre exemplu, Clara Ford, soția domnului Henry Ford, conducea electrice. A avut vreo trei Detroit Electric.
Exemplarul expus la muzeul din Haga are 4 cai-putere și poate rula cu o viteză maximă de 30 km/h. Autonomia? 160 de kilometri, iar bateriile sunt stocate în portbagaj (cam cum se întâmplă azi în cazul multor plug-in hibrizi). Detroit Electric a fost una dintre companiile care a produs electrice o perioadă sănătoasă de timp: din 1907 până în 1939. Primele modele foloseau baterii plumb-acid, dar pentru o sumă considerabilă, producătorul venea cu un upgrade: baterii nichel-fier, o invenție brevetată de Edison.


Apogeul Detroit Electric a fost atins în anii 1910, perioadă care a coincis cu livrări care au ajuns până aproape de 2.000 de unități/an. Totuși, așa cum e limpede că s-a întâmplat, mașinile cu motoare termice au acaparat piața, iar vânzările Detroit Electric au scăzut considerabil. Longevitatea companiei s-a datorat, în special utilitarelor gândite pentru patiseri și lăptari.
Ce n-am reușit să zăresc (sper că ați înțeles că cele 15 minute au fost un fel de sneak-preview și pentru mine), dar există în colecția Louwman Museum: un Columbia Electric Landaulet din 1899 și un Peugeot VLV din 1941. În schimb, am reușit să zăbovesc câteva secunde în plus în fața unui Breguet A2. Nu-i de la începutul anilor 1900, dar nu aveam cum să-l ratez, mai ales după starea în care a fost conservat.


Ce mașinărie interesantă.
Société anonyme des ateliers d’aviation Louis Breguet sau Breguet Aviation, pe scurt. Deși destinele companiei au avut strânsă legătură cu aviația, vezi numele, a existat o perioadă în care constructorul a produs mașini. Iar una dintre ele a fost electrică.
După Primul Război Mondial, Breguet a produs, într-o serie mică, mașini cu motoare termice. Se adresau celor avuți, iar succesul înregistrat a fost departe de posibilele așteptări ale companiei. Cam cum s-a întâmplat recent cu Tesla și Cybertruck (nu comentez; e doar o glumă nevinovată). În prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial, compania a produs avioane militare și a ajutat la reînarmarea Franței, însă odată trecută sub controlul naziștilor, Breguet și-a putut păstra forța de muncă, însă fără posibilitatea de a mai produce aeronave. Prin urmare, unul dintre produsele scoase pe porțile fabricii s-a numit Type A2 și a luat forma unei mașini electrice cu două locuri: 20 de cai-putere, 65 km/h viteză maximă (deși aici există și informații cum că putea rula cu maximum 50 km/h) și o autonomie care ajungea la 100 de kilometri (evident, în funcție de cât de tare o conduceai). Cel puțin așa arătau pliantele de promovare.
Folclorul spune că s-au produs doar 200 de unități, iar cea expusă în muzeul din Haga a fost descoperită recent în garajul unui castel din Franța. Se spune că nu mai călcase asfaltul de 64 de ani.
O trecere rapidă printre restul exponatelor mi-a atras atenția asupra unei perechi: Brooke „Swan Car” și Cygnet – The baby Swan Car. Prima, cea mare, n-a fost electrică și a fost produsă în 1910 la îndrumarea lui Robert Nicholl Matthewson, un excentric scoțian stabilit în India. Pentru baza mașinii, Matthewson a apelat la Brooke Marine (companie britanică al cărui domeniu de activitate din aceea perioadă includea și producția de mașini). Apoi, caroseria a fost modelată după bunul plac al scoțianului. Iar rezultatul a fost spectaculos de-a dreptul, deși cuvântul nu face dreptate în totalitate acestei forme de nonconformism.

Dincolo de estetica pe care o poate înțelege și un copil din clasele primare (o lebădă care plutește pe un lac) mașina avea o mulțime de elemente mai puțin întâlnite. Pe lângă farurile obișnuite, în ochii lebedei au fost montate becuri electrice care emit o lumină gălbuie, similară cu cea a chihlimbarului. Apoi, mașina a fost echipată cu un claxon cu opt tonalități și acționat de gazele de eșapament care putea fi operat prin intermediul unei claviaturi amplasate în spate. Pentru transmiterea informațiilor către șofer, Matthewson a introdus un telegraf naval, iar în zona anvelopelor a montat perii care să curețe tot timpul bălegarul de elefant acumulat pe anvelope. Spuneți voi că omul nu era excentric.
Dar asta nu e tot. Ciocul lebedei era conectat la sistemul de răcire al motorului și îi permitea șoferului să „stropească” trecătorii cu abur, în timp ce în partea din spate fusese instalată o supapă cu care putea fi împrăștiat pe drum var lichid (asta ca să înțelegeți până unde a mers domnul Matthewson cu excentricitatea). Prima apriție pe șosea, iar totul s-a transformat în haos. Poliția a intervenit și i-a interzis scoțianului să mai conducă mașina-lebădă. Ulterior, ea a fost vândută Maharajahului din Nabha (a păstrat-o mai bine de 70 de ani). De-aici începe și povestea micuței lebede electrice (Cygnet – The baby Swan Car). Pentru că automobilul gargantuesc imaginat de Matthewson era prea mult pentru o plimbare pe domeniul său, Maharajahul din Nabha a comandat o versiune mini, despre care se spune că ar fi prima mașină produsă vreodată în India.

În muzeu mai există și alte electrice (ceva mai noi și mai apropiate de perioada relansării acestui tip de propulsie), însă acestea au fost cele care mi-au atras atenția în timpul foarte scurt pe care l-am avut acolo (se vede și la nivel ilustrativ). Și apropo de ilustrații, înainte să închei și să merg să-mi caut un avion cu destinația Țările de Jos, vă las preferata mea din întreg muzeul: Leyat Hélica, nu-i electrică, evident, dar sunt fascinat până în măduva falangelor de această mașinărie. Dar despre ea, probabil, într-un viitor articol.



Comentarii