Wild Danube: substanță de contrast

Delta Dunării îți stimulează deopotrivă simțurile și imaginația, pentru că dincolo de percepțiile senzoriale ale clipei de azi se află poveștile lucrurilor care au fost și promisiunea celor care vor veni.

Autocritica a însoțit echipa de producție a documentarului Wild Danube pe lungimea a patru zile în timpul filmărilor din Delta Dunării. Relatarea este împărțită în trei episoade. Acesta este episodul al doilea.

Episodul 1: Wild Danube: Caleidoscopul nesfârșit al Deltei
Episodul 2: Wild Danube: Substanță de contrast
Episodul 3: În curând


La Tulcea, delta dobândește contururi diferite în spațiu și timp.

O regăsești în apropiere de oraș, pe drumul spre Mahmudia, în muzeul etnografic care oglindește brațele Dunării de-a lungul unor poteci străjuite de câteva case clădite în spiritul zonei.

Prin chiar numele localităților pe care le reprezintă, construcțiile din acest loc surprind într-o anumită măsură diversitatea culturală a deltei și destinul schimbător al oamenilor care o întrupează. Ceatalchioi desemnează în limba turcă satul (köy) de la prima bifurcație (çatal – furculiță) a Dunării în brațul Chilia la nord și brațul Tulcea la sud, la fel cum Murighiol pune pe harta deltei lacul (göl) violet (moru).

Mila 23 poate că nu reflectă prin numele său sufletul comunității de lipoveni așa cum o face Jurilovca sau Sfiștofca, dar marchează locul de naștere al mai multor campioni olimpici la canotaj: Ivan Patzaichin, Agafia Constantin-Buhaev, Serghei Covaliov. La fel, Periprava ar trebui să păstreze în memoria sa doar istoria lipovenilor, însă poartă cu sine și amintirea tristă a cumplitului lagăr de muncă din perioada comunistă.

În acest sat pescăresc încropit din cioburi de trecut sunt ridicate și două mori de vânt – una cu pânze și una cu pale din lemn –, care încearcă în zadar să întoarcă roata timpului până atunci când își găseau cu adevărat un rost în viață. Cu un secol în urmă, în Tulcea și în satele din jur încă funcționau peste 600 de mori de vânt.     

Un mijloc de transport care ar avea nevoie de o explicație detaliată. Tabloul expus în Satul Pescăresc Tradițional de lângă Tulcea.

Hotarele și epocile deltei se comprimă și mai mult în complexul muzeal din centrul cultural al orașului Tulcea. Dioramele adăpostite de Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării decupează scene din flora și fauna locului, în timp ce acvariul expune câteva dintre speciile de pești care în mod normal dau din coadă în deltă și în Marea Neagră.

Colecțiile muzeului sunt în egală măsură impresionante prin diversitatea exponatelor și intimidante prin numele care le definesc aria specifică de interes: colecția de malacologie (am apelat deja la dicționar, este o ramură a zoologiei care se ocupă de studiul moluștelor) are aproape 14.500 de exemplare din fauna oceanică, marină și continentală, iar colecția de mamalogie (inofensivă conform definiției, fiind disciplina care se ocupă cu studiul mamiferelor) este alcătuită din animale împăiate și balguri (dicționarele nu își prea bat capul cu acest termen utilizat de specialiștii în taxidermie pentru o metodă distinctă de preparare și conservare a pieilor de animale).

Apoi sunt hărțile care surprind vârstele acestui tărâm care înaintează necontenit în mare, de la perioada postglaciară, când Dunărea se vărsa fără opreliști în golful Tulcea, până astăzi, când delta trăiește și respiră, suferă și se vindecă, este adăpost și sursă de hrană, își croiește destinul pe pământ, prin apă și în aer.

Scene de șantier

Mașina echipei „Wild Danube” coboară cu grijă valul de pământ care duce spre faleza crăpată și peticită, călcând pe urmele lăsate de camioanele împovărate zi de zi cu pământ sau materiale de construcții.

Eliberată de rigorile muzeelor, istoria orașului Tulcea își delimitează un nou traseu. Utilaje grele au ocupat zona din dreptul hotelului Delta și sparg betoane, sapă gropi, toarnă fundații. Este același loc unde acum 150 de ani o companie străină a început lucrările de îndiguire a lagunei care înainta la acea vreme până în centrul actual al orașului. Drept urmare, construcția de atunci a fost cunoscută mult timp drept „digul olandez”.       

Oare ce nume vor căpăta lucrările de acum? „Digul german”, după țara de origine a contractorului principal responsabil de modernizarea falezei și portului? „Faleza europeană”, datorită finanțării majoritare din fondurile unui program operațional al Comisiei Europene? Sau „Curentul”, precum titlul proiectului arhitectural pe baza căruia este remodelată faleza Tulcea?

Priveliște cu șantier. Faleza din Tulcea este în proces de reconstrucție.

Independent de zarva marelui șantier, Dusterul alb trebuie să se oprească pentru moment în dreptul unui ponton. Așa cum se întâmplă deseori în deltă, acolo unde se sfârșește drumul pe pământ se deschide o cale pe apă.

Din portbagaj este extras pe îndelete tot arsenalul de filmare pentru documentarul „Wild Danube”. Camere foto/video cu rosturi diferite, trepiede înfășate în huse lungi și greoaie, casete voluminoase care protejează dispozitivul de stabilizare și drona. Aproape toate sunt purtate cu grijă pe pasarelă până la vasul care ne va duce la colonia de păsări de pe lacul Purcelul. Rămân în urmă doar echipamentele necesare pentru o filmare introductivă, în care Charlie Ottley este întâmpinat pe ponton de Mihai Baciu, ghidul nostru de azi.

Popas pentru roți, start pentru cârmă

Văzut din exterior, pare un moment regizat, dar scena nu face decât să reproducă întâlnirea de mai devreme dintre ei, la fel cum o mulțime de alte întâmplări și momente trebuie recreate pentru camera video.

În spatele scenei este mereu mai mult de muncă decât se vede în reprezentația finală. Pe vasul care ne duce în deltă echipa „Wild Danube” se mărește cu Dan Dinu și Cosmin Dumitrache. Au cutreierat zona mai bine de o săptămână în căutarea unor cadre cu natura sălbatică care să îmbogățească experiența vizuală a documentarului realizat de Charlie, iar acum se pregătesc pentru încă o sesiune de filmare care să nu tulbure liniștea păsărilor și pacea cuibăritului. În afară de contribuția la „Wild Danube”, Dan și Cosmin se află pe ultima sută de metri înaintea lansării unui alt film documentar, „România Sălbatică”, un proiect derulat pe o perioadă de peste 10 ani, a cărui premieră va avea loc la Festivalul Internațional de Film Transilvania din această vară.  

La fel, Mihai Baciu nu este doar ghidul profesionist al deltei – face tururi pe Dunăre de 20 de ani, a lucrat o perioadă și în parcul Marquenterre, într-o rezervație naturală din Franța –, ci este și un fotograf pasionat, autor al unei cărți generoase despre păsările din Delta Dunării și împrejurimi. Cartea explică, între altele, cât de specială este barza neagră care plutește acum deasupra capetelor noastre, aflată doar în migrație către cuibul său din Polonia sau Ucraina.  

Mihai Baciu și Charlie Ottley în timpul filmărilor pentru documentarul „Wild Danube”

Locul unde Mihai aruncă ancora este de asemenea un decor polivalent, bază de plecare pentru filmările din cotloanele ascunse ale deltei, spațiu de răgaz pentru interviuri întrerupte de vociferările ritmate ale broscărimii, popas pentru o masă copioasă care începe cu o salată de icre cu ceapă din care ai putea mânca o zi întreagă și se sfârșește cu niște mini-ecleruri de ciocolată absolut îmbătătoare (o fi de la romul cu care a fost înnobilată crema desertului).

Aici sunt atinse limitele accesului nostru în culisele „Wild Danube”. Pentru a nu tulbura liniștea păsărilor, filmările au loc în două etape, cu ajutorul discret al bărcii cu motor care ne-a însoțit de când am plecat de la Tulcea. Mihai îi călăuzește mai întâi pe Dan și Cosmin prin desișurile deltei către zonele unde vor filma cormorani, lopătari, stârci și pelicani care își văd de cuibărit. Traseul este repetat apoi cu Charlie, Oana și Andrei pentru câteva cadre explicative, însă această furișare pe apă nu acceptă factori perturbatori, care ar putea tulbura echilibrul bărcii sau rutina echipei de filmare.

Barca și pasagerii săi privilegiați se îndepărtează lent în zare și dispare după coroana unui copac scăldat de Dunăre. Privirea îi urmărește neconsolată de promisiunea secvențelor spectaculoase care vor fi văzute de toată lumea la iarnă, când va fi lansat documentarul „Wild Danube”.

De fapt, o consolare imediată tot există.

– Mini-ecleruri au mai rămas? Unde sunt?

La datorie: acolo unde nu încape vasul, se strecoară barca. Așa că e bine să o ai la îndemână.

Trecutul încă irosit

Șoseaua se unduiește peste valurile pământului care a încercat cândva, demult, să imite învolburarea Dunării. Indicatorul către cetatea Halmyris scoate Dusterul de pe fâșia de asfalt, îndreptându-i roțile pe un drum desfundat, îngust și prăfos. Mașina se oprește pe o bucată de teren bătătorit pe care cu greu o poți considera parcare.

Fiecare instrument de lucru cu obiectivul său.

Imaginația nu se grăbește să își închipuie acest loc așa cum a fost pe vremuri sau cum ar putea arăta dacă ar fi reconstituit, fiind îngrădită de aspectul dezolant al zonei. Da, clădirea administrativă de la șantierul arheologic este nouă, dar pentru dezafectarea celei vechi nu au mai fost bani, drept urmare coșmelia mâncată de putregai așteaptă un vânt mai puternic ca să își găsească pacea și liniștea.

Nici ruinele cetății nu au parte de mai mult noroc. Pandemia a îndepărtat și ultimii oameni care veneau să lucreze aici, voluntari străini scormonind după o istorie care coboară în timp mai mult de 2.500 de ani. Explorarea sitului arheologic a început în 1981, iar de-a lungul timpului au fost găsite rămășițele unei necropole getice, ruinele cetății grecești și ale construcțiilor din perioada romană și romano-bizantină.

Pe aici trecea odată un râu. Fluviu, de fapt. Dunărea, mai precis. La Poarta de Nord a cetății Halmyris ancorau ambarcațiunile acum 2.000 de ani,

Ca și cum restricțiile din 2020 nu ar fi fost de ajuns, vara trecută a murit conducătorul lucrărilor, arheologul Mihail Zahariade, cel care a descoperit în 2001 cripta din bazilica episcopală în care au fost înmormântați doi dintre primii martiri ai creștinătății din Dobrogea, Epictet și Astion, executați în iulie 290, în timpul împăratului Dioclețian. Moaștele lor sunt adăpostite acum la mănăstirea aflată în construcție în apropiere.

Rămas la datorie cu rang de supraveghetor, singurul suflet al locului este Mihai Ivanov, ghid hâtru, casier conștiincios, cronicar al celor 25 de ani petrecuți de el aici. „Am rămas doar eu și arheologii ăștia de popândăi”, așa descrie situația curentă. Săpăturile efectuate până acum s-au concentrat pe partea din stânga porții de vest, iar Mihai Ivanov estimează că la cum decurg lucrurile, săpăturile în partea dreaptă vor avea loc peste 3-400 de ani. „Dacă reveniți atunci cu metroul până aici, mă găsiți și pe mine. Dar poate sunt prea optimist.”

Rămășițele unor amfore în care erau depozitate cereale.

Mult prea optimistă și puțin îndestulătoare pare și suma alocată anul acesta pentru lucrările de conservare și restaurare a cetății, finanțate de Institutul Național al Patrimoniului cu aproape 200.000 de lei, un buget modest față de spațiul arheologic care trebuie acoperit și potențialul turistic al sitului.

Însă mai tristă și îngrijorătoare este starea asemănătoare în care se găsește acest loc explorat de 40 de ani și șantierul arheologic deschis în urmă cu aproape un secol la cetatea Orgame/Argamum, identificată în 1916 de istoricul Vasile Pârvan. Sunt doar două exemple de ancore în timp explorate insuficient și întreținute defectuos: când vizitatori fără inimă și respect au lăsat în urma lor gunoaie și și-au scrijelit numele pe fresca din cripta bazilicii episcopale de la Halmyris, soluția găsită nu a fost protejarea spațiului cu sticlă securizată pentru a-l menține în circuitul turistic, ci împrejmuirea primitivă a locului și blocarea totală a accesului în criptă.   

Astfel de comportamente iresponsabile și reacții exagerate au fost luate mereu în vizor de Charlie Ottley în documentarele despre România, conștient că dragostea pentru un loc și oamenii săi nu presupune un simplu exercițiu de contemplare pasiv-admirativă, ci are nevoie și de o privire critică, lucidă, care să pună întrebări neplăcute și să obțină un răspuns pe măsură. Exploatarea fără cap a pădurilor și betonarea comunităților tradiționale sunt doar câteva dintre temele sensibile abordate de Charlie până acum, continuate în deltă cu discuțiile despre pescuitul ilegal, operațiunile de întreținere a deltei, conservarea siturilor arheologice și a moștenirii arhitecturale a locului.

Cum arată un sit arheologic care va fi conservat și restaurat anul acesta cu circa 40.000 de euro.

Magie fără orar pe ușă

Altă zi, alt loc, altă barcă. Gazdă la Dunavățu de Jos și ghid pe canalele întortocheate ale deltei, Grigore Bejan se pregătește să ancoreze în apropiere de plaja sălbatică Perișor. Cuprinsă între ariile protejate Săcălin-Zătoane și Periteașca-Leahova, această plajă nu se lasă descoperită fără ajutorul unui localnic. Este un țărm îngust, îndărătnic, blocat ici și colo de trunchiuri de copaci și tufișuri zburlite.

Mărturie a unui trecut mai puțin sălbatic, când aici se găsea unul dintre cele mai mari bazine piscicole din deltă, clădirea fostei cherhanale este înghițită încet de apa mării care îi mușcă din fundație. Lucrările ambițioase de renovare și reconfigurare a construcției într-un spațiu de locuit exclusivist au fost abandonate în fața atacului perseverent al naturii.

Mașinile care cum-necum au ajuns în zonă se împart din câte se pare în două categorii: unele au murit, iar celelalte se pregătesc să o facă.      

Nu bate, nu troncăne. Despre barcă este vorba, fiindcă mașina nu mai are nicio șansă.

Locul se prezintă fără îndoială spectaculos în obiectivul camerei de filmat, dar este la fel de prietenos precum un gard de sârmă ghimpată. Clădiri abandonate sau neîngrijite, gunoaie adunate într-o barcă aflată în derivă pe un câmp, mizerii aruncate prin vegetație. Ca să te bucuri de sălbăticia naturii trebuie să te îndepărtezi cât mai mult de sălbăticia oamenilor.

Din fericire, există multe locuri unde semnele vremurilor de azi dispar cu totul, lăsând privirii un peisaj în afara timpului, cuprins între pământ și cer, înconjurat de apă, împresurat de nori.

Filmările „Wild Danube” la plaja Perișor se sfârșesc destul de abrupt, amenințate de faldurile întunecate ale înserării, iar barca face cale întoarsă spre Dunavățu de Jos. În calendarul care organizează producția documentarului își face loc încă o vizită în zonă, dar asta nu înseamnă că ziua asta s-a încheiat.

Undeva, pe traseul de întoarcere, la marginea apei se conturează siluetele cailor sălbatici despre care Grigore Bejan ne povestea că își fac veacul în zonă. Ne apropiem încet de mal, coborâm cu grijă din barcă și urcăm un dâmb abrupt, de unde cuprindem cu privirea (și aparatele de filmat) un spectacol magnific.

În strălucirea roșiatică a apusului, zeci de cai traversează în deplină libertate câmpia plată. Se mișcă în pâlcuri, unele grăbite de apariția noastră, altele cu pas domol, în ritmul așezat al păscutului. Iepele cu mânji și mânze se grupează grăbite și se îndepărtează de noi, în timp ce trei-patru cai în putere și supli strâng rândurile și se apropie fornăind de locul nostru de observație, preocupați de prezența noastră la granița lumii lor. Când își domolesc curiozitatea, caii se îndepărtează fără grabă și un alt grup se formează, iar investigația este reluată. Cine suntem, ce vrem, suntem periculoși, ce căutăm acolo?

Fie că s-au lămurit ce hram purtăm, fie că au altceva de făcut, la un moment dat aproape toți caii pornesc într-un galop scurt care face pământul tânăr să vibreze, ridicând în aer un ecou neașteptat. Tropăitul lor ne pătrunde prin fiecare fibră, îl auzim, îl simțim, îl trăim și pentru o clipă nu mai suntem observatori la margine de apă, la hotar de câmpie. Delta Dunării ne cuprinde și ne îmbrățișează. Ne intră în suflet pentru totdeauna.

Se dă alarma: vin oamenii!