Cursele au apărut la 5 minute după ce a fost construită a doua mașină.
unul dintre citatele atribuite lui Henry Ford.
Cu toate că Ford a avut o contribuție majoră în dezvoltarea industriei auto și în popularizarea automobilului, prima cursă a avut loc cu mult timp înainte ca americanii să străbată noul continent în mașinile personale.
La o simplă căutare o să descoperi că prima cursă oficială cu mașini cu motoare termice a avut loc în Franța. S-a desfășurat în 22 iulie 1894 între Paris și Rouen. Dintre cei 69 de concurenți înscriși, doar 25 au trecut de proba eliminatorie (un fel de sprint pe o distanță de 50 de kilometri) și au luat startul în evenimentul principal. Cursa-regină a avut aproape 130 de kilometri, iar câștigătorul i-a parcurs în puțin sub 7 ore.
Chiar și înainte de Paris – Rouen, în 1887, a avut loc Vélocipède, un-fel-de-cursă pusă la cale de Monsieur Fossier, editorul-șef al publicației Le Vélocipède. Traseul a măsurat 2 kilometri, iar câștigător a fost Georges Bouton. De altfel, el a fost și singurul participant, deci e cumva greșit să numim evenimentul ca fiind o întrecere/cursă. Totuși, un lucru n-ar trebui trecut cu vederea: vehiculul înscris era un cvadriciclu cu aburi.
Cu mult înainte ca mașinile cu motoare termice să ajungă în lumina reflectoarelor, oamenii se bazau pe motoarele cu aburi. Erau folosite la scară largă în transportul feroviar și în alte aplicații diverse care necesitau puteri mari de lucru. Asta până în momentul în care inventatorii s-au gândit să redimensioneze uriașele cazane și coșuri, și să le pună pe șasiurile trăsurilor vremii.
Istoria motoarelor cu aburi merită un articol dedicat, motiv pentru care o să trec direct la subiectul principal de acum: prima cursă din lume.
Întrecerea din Manchester
În primul rând, evenimentul n-a prea fost unul legal. Și nu pentru că Marea Britanie (locul în care s-a desfășurat) n-ar fi permis întrecerile, ci dintr-un cu totul alt motiv: conform Red Flag Act, un decret emis de Parlamentul britanic în 1865, toate “locomotivele de șosea” – ar fi fost și ciudat să le numească altfel – nu puteau rula cu mai mult de 4 mile/oră în afara localității, respectiv 2 mile/oră în orașe, iar echipajul trebuia să fie format din cel puțin trei oameni, unul dintre aceștia fiind obligat să meargă în fața vehiculului cu un steag roșu. Să anunțe pietonii, bicicliștii și vizitiii că se apropie un pericol – în acea perioadă, mastodonții metalici nu făceau parte din peisajul urban. Să revenim: și cum câștigătorul întrecerii a terminat cu o viteză medie de 15 mile/oră, e clar că s-a încălcat cel puțin unul dintre paragrafele decretului.
Care au fost discuțiile de dinaintea cursei și cum s-a ajuns la un asemenea eveniment? Nimeni nu știe.
Întrecerea a avut loc în dimineața zilei de 26 august 1867 între două vehicule cu aburi. Unul a fost construit de Isaac Watt Boulton, iar cel de-al doilea de Daniel Adamson. Startul s-a dat la ora 4:30 – ca nu cumva să fie pietoni și alți participanți la trafic -, iar mai apoi, evenimentul a fost descris în ediția din 30 august a publicației The Engineer.
Cele două “locomotive de șosea” au pornit din Ashton-under-Lyne și s-au întrecut până pe Old Trafford, Manchester, pe o distanță de 8 mile. Mașinăria lui Daniel Adamson era mai mare și folosea un motor cu aburi cu doi cilindri, în timp ce invenția lui Boulton era mai mică, mai ușoară – cu multe elemente structurale din lemn – și cu un motor cu aburi cu un singur cilindru.
Înaintea primului sfert de milă, vehiculul echipat cu motorul lui Adamson era în frunte, însă a fost depășit imediat de cel condus de James Watt Boulton, fiul lui Isaac. Și n-a mai fost ajuns până pe Old Trafford.
The Engineer menționează că primele patru mile au fost parcurse în doar 16 minute, iar linia de finiș a fost trecută în sub o oră. Asta pentru că prin Manchester s-a rulat cu o viteză mai mică. La final, ambele mașinării au executat o serie întoarceri – la stânga și la dreapta – în mod repetat. Precursorul actualelor victory donuts.
Întreg experimentul a fost un succes și a demonstrat că mașinile concepute de cei doi inventatori pot fi folosite în viața reală. Isaac a continuat cercetările în domeniul mașinăriilor cu aburi și a mai construit alte câteva prototipuri pentru diverși clienți. Dar întreg efortul lui avea să fie anulat rapid odată cu apariția motoarelor cu ardere internă la finalul secolului al 19-lea. Din acel punct știm cu toții cum au escaladat evenimentele.
Foto principală: Dreamstime