Paralimpicii

Povestea Laurei Văleanu, prima sportivă care a reprezentat România la Jocurile Paralimpice de iarnă, și a protezei care o ajută să schieze.

Tot ce și-a dorit Laura Văleanu după accidentul de motocicletă de la 16 ani a fost să poată schia din nou.

Făcea schi de performanță de la cinci ani, câștigase medalii în competițiile naționale, iar în 2005 ieșise campioană națională la slalom uriaș. Anul următor, în septembrie, a fost lovită din lateral de o mașină, în timp ce-și conducea motocicleta. După trei săptămâni și mai multe operații, în care medicii au încercat să-i recupereze piciorul drept rănit grav, i-au spus că trebuie să aleagă dacă să-l păstreze cu grefe luate din alte părți ale corpului, sau să-l amputeze sub genunchi și să încerce o proteză.

A întrebat care e cea mai bună variantă ca să revină pe schiuri. Când a aflat că tehnica protezării e avansată și că ar putea să schieze ca înainte, a ales amputația.

A doua zi, s-a operat. După mai puțin de trei luni, era din nou pe pârtie.

Laura Văleanu la Campionatul Mondial Para Schi Tarvisio 2017. Foto: GEPA Pictures / Matic Klansek / IMAGO

Era acasă, în Sibiu. A început să ningă și a vrut să meargă pe pârtie. Cu o proteză provizorie, a reînvățat să alunece pe zăpadă, pe aceeași pârtie mică din Păltiniș pe care învățase să schieze și s-a îndrăgostit pe loc de sport. După două-trei ture, a doua zi a urcat pe pârtia mare. Se simțea încrezătoare, dar știa că e doar începutul unui drum lung.

Să te obișnuiești cu o proteză poate să dureze de la câteva luni până la un an, în cazul ei. „Fiecare organism reacționează diferit, și emoțional și fizic”, spune Adrian Pleș, technician ortoped al centrului de protezare Theranova din Oradea, unde Laura și-a făcut primele proteze. „Dacă ești obișnuit cu o proteză de zi cu zi, îți va fi mai ușor să te adaptezi și la una sportivă. O persoană putătoare de proteză poate să-ți spună în câteva minute dacă o componentă înlocuită îi oferă un avantaj sau nu. Dacă însă e cineva care ia pentru prima oară o proteză de picior, are nevoie de timp.”

În prima săptămână, Laura a mers cu cârje. Apoi, cu un baston ajutător, apoi cu ajutorul apropiaților. A făcut sesiuni de terapie ca să depășească durerea fantomă, senzația pe care o persoană o percepe în mod fals la nivelul unei părți din corp care nu mai există. A avut nevoie de aproximativ un an să se simtă confortabil cu proteza definitivă. Abia după doi a început să o simtă parte din corpul ei.

Au fost oameni cărora le-a fost milă de ea, dar și prieteni care au încurajat-o. I-au spus că orice e posibil, chiar și cu o dizabilitate. Că o să poată schia din nou. Un prieten de familie i-a adus un DVD cu Jocurile Paralimpice de Iarnă din Torino, din 2006. A fost prima oară când a văzut oameni cu dizabilități schiind la nivel competitiv. Dar până să fie sunată de Comitetul Paralimpic cu propunerea de a reprezenta România la următoarea ediție, nu s-a gândit că ar putea fi printre ei.

Laura Văleanu

***

Sportul paralimpic a început ca formă de terapie pentru recuperarea celor răniţi în Al Doilea Război Mondial. Istoria mişcării e legată de medicul englez Sir Ludwig Guttmann, care a organizat în 1948, în ziua de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară din Londra, o primă competiţie pentru veteranii de război în scaun rulant. Primele Jocuri Paralimpice au avut loc în 1960, la Roma, şi au reunit 400 de atleţi din 23 de ţări. De atunci, competiţia are loc din patru în patru ani, iar din 1976 se organizează şi Jocuri Olimpice de iarnă. Din 1988, cele două evenimente se desfăşoară în paralel, în acelaşi oraş, de aici provenind şi termenul „paralimpic” folosit pentru sportul cu dizabilităţi.

Foto: Dreamstime

În 2012, Jocurile Paralimpice s-au întors la Londra şi au fost cele mai mediatizate din istorie, setând un etalon pentru viitoarele ediții. 4.237 de sportivi din 164 de țări au concurat în fața unui număr record de 2,7 milioane de spectatori și unei audiențe globale de 3,8 miliarde de oameni. Sir Philip Craven, preşedintele de atunci al Comitetului Paralimpic Internaţional (IPC), a spus că succesul de la Londra a popularizat sportul paralimpic şi a schimbat mentalităţi referitoare la persoanele cu dizabilităţi.

România a participat până acum la șapte ediții de vară și a obținut patru medalii: una de aur, două de argint și un bronz, obținute de Carol Eduard Novak la ciclism și de Alexandru Bologa la judo. La edițiile de iarnă nu avusese niciun participant până s-o descopere pe Laura.

1 septembrie 2012. Carol-Eduard Novak câștigă medalia de aur la ciclism Jocurile Paralimpice de la Londra.
Foto: Scott Heavey/Getty Images
27 august 2021. Alex Bologa câștigă medalia de aur la Judo, categoria 60 de kilograme, la Jocurile Paralimpice de Tokyo 2020.
Foto: Koki Nagahama/Getty Images

***

Doi ani după ce-a revenit pe pârtie, Laura a schiat doar de distracție, cu prieteni. În 2008, și-a făcut prima proteză specială de schi, la Theranova, în colaborare cu Jamie Gillespie, un tehnician din Össur, o organizație internațională renumită pentru protezele de picior pe care le face sportivilor de performanță. Comitetul Paralimpic Român a descoperit-o într-un material de promovare a protezei, difuzat pe ProTV. A contactat-o și i-a propus să participe la Jocurile Olimpice de Iarnă care urmau să aibă loc la Vancouver în 2010.

Avea 18 ani, tocmai dăduse Bacalaureatul și trebuia să se hotărască dacă să plece să studieze medicina în Germania sau să rămână în România. Când a aflat de posibilitatea de a concura din nou, a vrut să continue în paralel și cu sportul. A început Facultatea de Medicină în München, iar în 2009 a reînceput să meargă la competiții. A început cu probele tehnice, de slalom și slalom uriaș, apoi cu cele de viteză: SuperG, preferata ei, și Downhill.

Experiența din 2010 de la Vancouver, unde a participat printr-un wildcard, a inspirat-o și i-a dat încredere pentru viitor, dar a și copleșit-o și nu a putut să se bucure cu adevărat de ce-a trăit acolo. Nu era încă obișnuită cu proteza, schiurile erau prea lungi și prea grele pentru musculatura picioarelor ei, încă nesuficient de dezvoltată, și îi cauzau dureri și răni la bont, partea din picior rămasă după amputație. S-a clasat pe 14 din 23 de participante la slalom uriaș, dar nu i s-a părut un rezultat mulțumitor.

Nici la Soci (2014), unde a obținut locul 5 la slalom și locul 7 la slalom uriaș, n-a fost mulțumită. „Nu am putut savura nicio participare până acum, pentru că mi-am pus foarte multă presiune și scopuri extrem de înalte și am fost de fiecare dată dezamăgită și extrem de tristă; deși rezultatele au fost extraordinare, acum că privesc înapoi.”

17 martie 2010 – Laura Văleanu la Jocurile Paralimpice de Iarnă de la Vancouver.
Foto: Ezra Shaw/Getty Images

O proteză e ca o mașină în care trebuie să investești tot timpul

Pentru sportivii cu amputații, proteza e parte din echipament, alături de costumul de schi, cască sau clăpari. Trebuie să ți se potrivească atât de bine încât să simți că e piciorul tău real, spune Laura; să nu te deranjeze nimic, să te concentrezi doar pe a performa.

Însă durează până te obișnuiești cu o proteză sportivă, care poate fi mai strânsă și mai agresivă cu bontul decât una de zi cu zi, spune Pleș. „O proteză pentru activități sportive e puțin diferită, tocmai din cauză că ai nevoie să simți că face parte din tine și că o controlezi 100%. De aceea poate că o proteză de sport n-ar fi suportată în activitatea de zi cu zi, pe care o poți ține de dimineață până seara fără probleme. Una de sport se ține cât faci antrenamentul și cât ești în competiție, după aceea vrei s-o dai jos.”

Sportivii paralimpici au proteze de zi, proteze cu care concurează și proteze pentru alte activități, cum ar fi înotul. „Fiecare activitate fizică pe care o desfășori are nevoie de un anumit fel de proteză, de o adaptare. E ca și cum ai avea o mașină cu care te duci până la magazinul din colț, una cu care te duci la drum lung și una de show-off, să te duci până la restaurant.”

Fiecare activitate fizică pe care o desfășori are nevoie de un anumit fel de proteză, de o adaptare.

Adrian Pleș (Theranova)

În timp, Laura a schimbat mai multe proteze și echipamente de schi și a lucrat cu mai mulți tehnicieni și antrenori. Pentru că are o amputație de gambă, sub genunchi, poate flexa genunchiul în poziția specifică schiorilor, iar proteza ei presupune o articulație de gleznă cu ajutorul căreia controlează laba protetică. „E un piston hidraulic care te ajută să suplinești lipsa musculaturii, spune Pleș, care lucrează ca tehnician ortoped din 1999. „Aceste labe protetice preiau din impact, din șoc; la vitezele pe care le ating sportivii pe pârtie, sunt niște forțe foarte mari și trebuie preluate astfel încât să se transmită cât mai puțin la nivelul genunchiului. Evident că nu vor fi preluate în aceeași măsură ca piciorul sănătos, dar e mult atenuat. Pe de altă parte, proteza trebuie să producă un răspuns, să aibă un efect de revenire din compresie. O dată se comprimă și după aceea se destinde, e o tehnologie care vine din ciclism, sunt amortizoare folosite de cei care fac mountain-bike pentru downhill.”

Din 2016, Laura folosește o proteză construită de un tehnician din Austria care a fost și el schior paralimpic, având tot o amputație sub genunchi. A costat peste 10.000 de euro, sumă acoperită printr-un mix din partea Comitetului Paralimpic, sponsori de la clubul Lamont din Cluj, unde e legitimată, sponsorizări din partea tehnicianului și altor sponsori, și casa ei de asigurări.

Întreținerea ei vine cu costuri suplimentare, între 3.000 și 5.000 euro pe an. „Este cam ca o mașină în care trebuie tot timpul să investești”,spune sportiva. „Și câteodată se strică, când ți-e lumea mai dragă.” Se poate destrăma îmbinarea, se pot rupe șuruburile, balamalele, articulațiile, laba piciorului sau orteza. I s-a întâmplat și după un antrenament intens, dar și în timpul concursului.

O proteză are niște componente prefabricate – cum sunt laba protetică articulată de gleznă sau de genunchi, în funcție de tipul amputației – și o componentă individualizată, numită cupă. Aceasta are un rol esențial, pentru că intră în contact direct cu pielea de pe bontul purtătorului. „Dacă nu ai o cupă bună, nu beneficiezi de mai nimic din ceea ce-ti ofera celelalte componente. Secretul e cupa”, spune Pleș.

La această îmbinare dintre cupă și bont lucrează cel mai mult Laura împreună cu echipa ei de tehnicieni actuală, formată din specialiști din România, Anglia, Germania si Austria; caută să obțină o transmisie directă, 1 la 1, între pământ și picior: să simtă fiecare denivelare de pe pârtie, fiecare viraj, fiecare contact dintre zăpadă și muchia a schiurilor. „Mă simt ca un pilot de Formula 1, care stă non-stop cu mecanicul sau inginerul și compun împreună o bijuterie unică, individuală, care este șlefuită lunar.”

Despre posibilele avantaje oferite de proteze sportivilor paralimpici, Pleș spune că sunt greu de cuantificat. „Cu siguranță, o proteză nu obosește. Acum, e un dezavantaj sau un avantaj? Cred că asta e problema cea mai mare a specialiștilor, cum să cuantifici dacă o proteză îți creează într-adevăr avantajul sau nu. Probabil că tehnologia din ziua de azi sau din viitor va reuși să facă această diferență și într-adevăr să pună pe fiecare acolo unde îi este locul, dar deocamdată nu suntem probabil atât de deschiși încât să-i privim pe toți și să-i acceptăm pe toți să concureze în același loc.”

Ce e sigur e ca industria de protezare pentru sport e în continuă dezvoltare, spune tehnicianul. Iar echipamentele care ajută sportivii sunt influențate de progresul industriei de protezare, care se întâmplă mai ales în perioadele conflictuale.

„Sunt soluții de protezare mult mai rapide, mult mai performante. Daca vă uitați la soldații americani care au program de recuperare în urma unei amputații în teatrele operaționale, ei beneficiază de maximul tehnologic care există la ora aceea. Toți vor avea, de exemplu, articulații controlate electronic.”

Mihăiță Papară (Team Romania) la Jocurile Paralimpice de la Beijing, China.
Foto: Ryan Pierse/Getty Images

Industria de protezare se dezvoltă în momente conflictuale

Evoluția tehnologiei, a materialelor sau a designului au schimbat nu doar felul în care arată și funcționează protezele, ci și viețile oamenilor. Le-au oferit tot mai multă mobilitate, mai mult confort fizic și emoțional, mai multă încredere în corpul lor. Le-au oferit curajul de-a ieși din casă și de a se reintegra în societate, de a merge la școală sau la serviciu, de ieși cu prietenii; de a se da cu bicicletele, de merge în excursii, de a fi activi. Și de a concura la Campionate Mondiale și Jocuri Paralimpice. Acest progres a fost strâns legat de războaiele din istorie și de numărul tot mai mare de răniți, care au determinat statele să investească tot mai mult în cercetare.

„Din păcate, ăsta e adevărul: un război va aduce mai mulți amputați, iar mai mulți amputați înseamnă mai multi protezați. Deci mai multe componente folosite, și de aici și soluții mai bune care ar trebui găsite”, spune Pleș, care a participat la acțiuni umanitare în Irak, în Haiti, după cutremur, sau în Ucraina, unde în 2015 a ajutat cu realizarea unei proteze un soldat rănit într-o luptă în regiunea Donbas, apărând aeroportul din Donețk.

După Războiul Civil American, în care 60.000 de soldați au suferit amputații, industria protezelor a devenit o oportunitate profitabilă de business, impulsionată și de o lege prin care guvernul oferea o proteză fiecărui veteran care avea nevoie. Al Doilea Război Mondial a avansat și mai mult dezvoltarea domeniilor de recuperare și reabilitare, printr-un program guvernamental numit The Artificial Limb Program (1945), care susținea cercetarea în domeniul dezvoltării de proteze moderne.

Așa s-a ajuns ca în anii 90, veteranii de la Walter Reed Medical Center din Washington să poarte proteze cu microprocesoare construite de firma germană Ottobock, una dintre cele mai mari producătoare de tehnologii de protezare și printre pionerii articulațiilor de genunchi controlate electronic. Firma de med-tech, fondată în 1919, după Primul Război Mondial, a introdus în 1997 C-Leg, prima articulație de genunchi controlată total electronic. Aceasta preia semnale electrice din mușchii bontului și se adaptează la engrama de mers a purtătorului, permițând o varietate largă de mișcări. Își dă seama, de exemplu, dacă acesta urcă treptele sau le coboară, dacă vrea să alerge ușor sau să se așeze pe scaun. E mai intuitivă și permite un mers mai stabil și mai asemănător mersului natural decât o proteză mecanică; din 2006 există și modele electronice cu inteligență artificială.

Foto: Dreamstime

Războiul din Irak a dus la noi investiții din partea guvernului american. În 2006, DARPA (The Defense Advanced Research Projects Agency) – agenția de cercetare și dezvoltare a Departamentului de Apărare al SUA care se ocupă de dezvoltarea de tehnologii pentru armata americană – a lansat programul Revolutionizing Prosthetics, prin care-și propunea să proiecteze cea mai evoluată mână bionică de până atunci. Zece ani mai târziu, a rezultat mâna „LUKE” (abreviere pentru „life under kinetic evolution”, dar și o referință la mâna purtată Luke Skywalker în Star Wars: The Empire Strikes Back), o proteză electromecanică de mână care permite un control aproape total și crește în mod spectaculos, spuneau inginerii DARPA, independența și calitatea vieții purtătorilor. Primele versiuni au fost prezentate la Walter Reed, cu care DARPA a colaborat pentru a le face disponibile veteranilor.

Însă cu cât sunt mai performante și mai tehnologizate, cu atât sunt mai scumpe și mai inaccesibile oamenilor de rând. O proteză LUKE costă peste 50.000 dolari, mult peste ce-și poate permite o persoană care nu are asigurare medicală precum cea oferită militarilor. Genicum X3, o proteză de picior performantă, rezistentă la apă, realizată în 2014 de Ottobock în colaborare cu Departamentul de Apărare al SUA, ajunge la 120.000$, fiind numită de Vice Maserati-ul protezelor.

Sunt plaje foarte largi de prețuri, spune și Pleș. O proteză de gambă poate să ajungă la 14-15.000 euro, iar una de coapsă spre 60-80.000 euro. „Drama nu e că sunt scumpe, ci că în România nu sunt susținute de către stat. Un purtător de proteză de coapsă poate să primească până la 1.500 euro, o dată la patru ani, iar o proteză decentă începe de la 7-8000 euro. Rămâne ca fiecare să se bazeze pe resursele personale. E un lux o proteză bună.”

În alte țări există scheme de suport, în funcție de sistemul de asigurări de sănătate, public sau privat. „Bun, nici în Germania nu te califici pentru o proteză controlată electronic, dar oricum vei primi o proteză decentă, cu care să-ți faci orice activitate, dar mai ales să te poți reintegra socio-profesional.”

Foto: Dreamstime

Cel mai greu e să revii

În paralel cu schiul, Laura a studiat medicina la Universitatea Ludwig Maximilian din München, un loc bine localizat și pentru schi. Din octombrie în mai, cât durează un sezon, se antrena în fiecare weekend sau zi liberă, iar vara făcea antrenamente fizice – mountain biking, patinaj, înot, schi nautic. Să îmbine sportul cu școala nu a fost mereu ușor. „Chiar trebuie să adori asta pentru a putea practica ani de zile, atât de intens, pe lângă o facultate și apoi un full-time job. Să te antrenezi și să concurezi pentru toate probele în timp ce ai un job e imposibil”. Așa că în 2016, când a terminat facultatea, a ales să se concentreze doar pe probele de viteză.

Acum e medic rezident și se specializează în recuperare și reabilitare. Vrea să ajute și alți oameni să revină după accidentări, fie că sunt sportivi care vor să revină la sport sau la o viață normală, fie oameni care s-au născut cu o boală cronică sau un handicap, cărora vrea să le ofere o calitate mai bună a vieții. Știe că îi poate motiva mai ușor, pentru că înțelege prin ce trec.

Multe țări folosesc sportul în recuperarea persoanelor care au trecut printr-o amputație, survenită în urma unui accident sau a unei boli. Sunt programe naționale care încurajează practicarea sportului, tocmai pentru că reduce costurile medicale pe termen lung. „Iar sportivii cu handicap sunt folosiți pentru promovarea mișcării sportive, ca factor motivațional”, spune Mihăiță Papară, celălalt sportiv care reprezintă România zilele acestea la Beijing, la para-snowboard.

6 martie 2022: Mihăiță Papară Jocurile Paralimpice de la Beijing 2022
Foto: Hou Yu / China News Service / Getty Images

În 2005, când a avut accidentul de mașină în urma căruia a rămas fără un picior, a găsit puține informații despre modalitățile de recuperare. „Uram imaginile cu persoane cu handicap resemnate, suferinde, rușinate, mi-era groază că ar urma să devin și eu așa. Iar când am văzut sportivi cu handicap fizic concurând, răzbind, bucurându-se de victorii sau măcar de competiție, mi-am dat seama că asta poate fi una dintre soluțiile la situația mea.”

Când a aflat că una dintre pacientele Theranova, unde și el și-a făcut proteza, a concurat la Jocurile Paralimpice, „a încolțit gândul că aș putea și eu”.

Laura nu și-a propus să fie un model sau o deschizătoare de drumuri. „Am făcut doar ce am simțit și trăiesc cum mi-am dorit și imaginat, chiar mai mult de atât. Au fost multe perioade foarte grele, luni, chiar ani. Multe accidentări, multe răni fizice și sufletești. Cel mai greu e să revii și iar să revii, să te ridici de atâtea ori, cu țelul de a ajunge iar la acel nivel și chiar cu speranța de a te depăși pe tine însuți.”

Ce o bucură cel mai mult e că a reușit să schieze din nou ca înainte de accident, chiar mai bine. „Tot ce mi-am dorit după accident a fost să pot schia din nou, iar mai apoi să pot face performanță din nou, iar eu am reușit să schiez mult mai bine decât înainte de accident. Am reușit să schiez mai performant și mai tehnic cu proteza decât schiam cu două picioare sănătoase la 15 ani. Acest lucru nu mi l-am propus și nici nu m-am gândit să mi-l propun vreodată.”

A avut clasări pe podium la mai multe etape de Cupă Mondială sau Europeană. E medaliată cu bronz la Campionatul Mondial de schi alpin paralimpic în 2015 și vicecampioană mondială la proba de slalom uriaș în 2016 și la proba de SuperG în 2017. Se calificase și la Jocurile Paralimpice din 2018 de la PyeongChang, unde spera să câștige o medalie, dar și-a rupt ligamentul încrucișat la genunchiul stâng cu câteva săptămâni înainte.

Nici înainte de Jocurile de la Beijing, care au început pe 4 martie, nu era în cea mai bună formă. În noiembrie a făcut Covid și încă nu și-a revenit. Nu s-a putut antrena constant, pentru că obosește și răcește repede, face febră și nu mai poate respira.

Mihăiță Papară și Laura Văleanu, Team Romania, purtători de drapel la ceremonia de deschidere a Jocurilor Paralimpice de la Beijing 2022 Foto: Wang He/Getty Images

„N-a fost niciodată ușor, iar acum îmi este mai greu ca niciodată, având in vedere că peste câteva accidentări a mai venit și aceasta boală pandemică cu complicații. Dar, spre surprinderea mea psihicul meu încă face față, chiar neașteptat de bine. Sunt în continuare foarte pozitivă și destul de energetică sufletește, iar acest lucru îmi ajută mult fizicul, care este momentan la pământ. Astfel reușesc câteodată anumite performanțe teoretic imposibile. În februarie a câștigat trei medalii de argint la o etapă a Cupei Europei desfășurată în Elveția.

Ar vrea ca oamenii să învețe din povestea ei că„cel mai important în viață este să descoperi cine ești, ce îți dorești și ce te face fericit. Și să urmezi acele poteci, pe care întotdeauna vei găsi obstacole, dar pot fi depășite, dacă pășești pe poteca dorită”.

Nu e vorba despre rezultate sau recompense, e vorba doar despre a-ți urma visul și pasiunea și de a trăi clipa cât mai intens. Și de a crede în acel vis, chiar dacă mulți insinuează că ar fi imposibil.

Laura Văleanu

Asta își dorește și ea, la 32 de ani, după 14 ani de sport paralimpic, de la ce crede că sunt ultimele ei Jocuri: ca de data asta să se bucure de ce trăiește. Să schieze cum știe că poate și să nu mai lase presiunea unor obiective să-i umbrească experiențele, cum s-a întâmplat în trecut.

„Acum am înțeles despre ce este vorba, de fapt. Cel mai important e să poți să fii fericit și împlinit în fiecare clipă, indiferent ce îți oferă viața, și să nu te fixezi atât de tare pe anumite țeluri, care pot fi împlinite, dar în același timp pot fi și pierdute în orice clipă. Așa că e mai simplu și mai sănătos să trăiești momentul și să vezi întotdeauna partea plină a paharului, pentru că întotdeauna vor exista multe goluri.”

Îmi doresc ca de data aceasta să mă bucur de absolut orice, de sentimentul acela unic când treci linia de sosire și simți și știi că ai dat tot ce aveai în ziua respectivă; acea mulțumire și împlinire infinită, în care sunt doar eu cu sufletul meu, făcând ceea ce iubesc cel mai mult încă din copilărie.

Laura Văleanu
Laura Văleanu La Jocurile Paralimpice de la Soci 2014.
Foto: Dennis Grombkowski/Getty Images

Context

România participă cu doi sportivi la Jocurile Paralimpice de iarnă de la Beijing (4-13 martie): Laura Văleanu (para schi alpin) şi Mihăiţă Papară (para snowboard).

Laura se află la a treia participare, după Vancouver (2010) şi Soci (2014), iar Mihăiţă a evoluat în 2018, la Jocurile de la PyeongChang (Coreea de Sud), unde s-a clasat pe 11.

La Beijing 2022 participă aproximativ 650 de sportivi din 48 de ţări, în cadrul a 82 de probe în care se vor acorda medalii, cu două mai multe decât la Jocurile Paralimpice de iarnă PyeongChang 2018.

Comitetul Internaţional Paralimpic (IPC) a decis să excludă sportivii din Rusia şi Belarus, în urma invadării Ucrainei de către Rusia, susținută de Belarus.

Mihăiță Papară. Foto: Maddie Meyer/Getty Images