Încă din vremuri îndepărtate, drumurile au fost gândite pentru uzul cotidian al pietonilor și pentru vehiculele trase de animale. Din când în când erau folosite și pentru a muta obiecte grele, precum utilaje, motoare și chiar și case. Dar cum ultimele situații erau atât de rare, nimeni nu s-a plâns.

H. B. Brown în Yale Law Journal, februarie 1908.

Un sunet puternic acaparează șoseaua. De undeva din depărtare, un nor de fum și praf se ridică laolaltă. Zgomotul persistă, iar cei aflați la promenadă zăresc factorul: cu mască pe față și ochelari cum doar în aviație mai întâlneai, șoferul controlează cu greu caleașca cu motor. Trece rapid prin fața clădirilor și lasă în urmă norul înnecăcios, fără să-i pese de bunăstarea privitorilor. Peisajul s-a întunecat încât nimeni n-a reușit să-i ia numărul. Un bezmetic, nu alta.

Probabil că asta ai fi citit la rubrica de Reclamații dintr-un ziar de la începutul anilor 1900.

Pentru că mașina, așa cum o știm astăzi, n-a fost un element pe care publicul larg să-l accepte unanim. Altele erau prioritățile atunci.

Viața la început de 1900

Străzile n-au fost dintotdeauna ale mașinilor. Au fost mai ales ale pietonilor, ale locuitorilor, ale urbei. Inventarea automobilului și mai apoi introducerea lui către publicul larg au avut efecte total neașteptate pentru un contemporan: mașina nu era văzută neapărat ca o curiozitate, ci era considerată, mai degrabă, un oaspete neinvitat pe terenul pietonilor.

Într-un articol apărut în 1908 în Yale Law Journal, H. B. Brown povestește despre cum erau văzute automobilele în acei ani și cum credeau legiuitorii că trebuie să acționeze pentru ca locuitorii să poată conviețui laolaltă cu trăsurile cu motor. Desigur, autorul tratează lucrarea din punct de vedere legislativ, însă printre notele specifice breslei, mi-a fost greu să nu remarc descrierea făcută mașinilor de atunci și, bineînțeles, a situațiilor apărute.

În acea perioadă, omul – pietonul – era pilonul principal. El deținea drepturile pentru drumuri și tot el trebuia întrebat dacă își dorește cu adevărat ca peticul de pământ bătătorit pe care calcă zilnic să fie folosit și în alte scopuri.

Mai întâi au fost tramvaiele, iar șinele bine îngropate în pământ n-au adus atât de multe reacții negative din partea locuitorilor. Unde mai pui că la începuturi, vagoanele erau trase de cai, unul dintre cele mai nobile animale domestice din câte s-au văzut până atunci.

Și totuși, lucrările pentru amenajarea drumurilor și a transportului în comun (indiferent că vorbim despre tramvai sau metrou) au dus la un efect pe care mulți nu l-au anticipat: scăderea valorii de piață a locuințelor ca urmare a creșterii nivelului de zgomot și nu numai. H.B. Brown spune că oamenii de atunci au fost puternic deranjați de acest lucru, în condițiile în care tot ce își doreau era să aibă o locuință ferită de “lăcomia dezvoltării transportului rapid și a îmbunătăților din sectorul public”. Practic, își doreau un loc în care să nu fie deranjați de apariția lucrurilor moderne.

Peste toate aceste transformări moderne, în peisaj a apărut și momentul apariției automobilului. Popularitatea mașinilor era în creștere, iar asta din două motive clare: acest nou mijloc de transport reușea să conecteze rapid periferia de centrele orașelor și nu avea nevoie de șine ca să ruleze.

Dar pentru alții, mașina avea doar părți negative: zgomot excesiv, fum, praf și viteză.

Pentru cei care le ocupă sau le conduc, mașinile sunt, fără îndoială, o distracție fascinantă. Viteza de care sunt capabile îi îmbată și îi năucesc, iar asta duce la amortizarea simțurilor în fața pericolelor care înconjoară mașină. O simplă mișcare greșită și într-o clipă se poate transforma într-un obiect de distrugere.

Deși perspectiva nu era una bună, justiția nu putea acționa. Nu existau încă legi legate de posibilitatea ca o „trăsură motorizată” să meargă cu viteză și să deranjeze restul traficului – trafic format în acea perioadă de trăsuri trase de cai, căruțe, biciclete, cai și, în anumite orașe dezvoltate, de tramvaie.

Astfel, automobilele au fost încadrate în prima fază alături de restul vehiculelor din acele vremuri, iar poliția se ocupa de bunul mers al lucrurilor. La scurt timp, au fost introduse o serie de regulamente: fiecare mașină trebuia să fie autorizată, să ruleze cu o viteză limitată, să aibă lumini pe timp de noapte, claxon funcțional pe timp de zi și un număr de înmatriculare amplasat la vedere în spate. Reguli de bun simț, practic.

Și totuși, chiar și după aprobarea acestor reguli, mulți continuau să vadă mașinile ca pe o amenințare.

Popularitatea lor în rândul celor care le foloseau a fost depășită doar de lipsa popularității din partea celor care nu le foloseau. Iar motivul e evident. Cei aflați la volan sau în ele vedeau doar trăsăturile atractive. Cei de afară, doar pe cele respingătoare

Când vremea era bună, mașinile ridicau nori de praf și fum, iar motoarele produceau zgomote asurzitoare. Viteza lor speria caii, iar faptul că erau greu de stăpânit nu făcea decât să inducă teroare în rândul pietonilor. Și mulți s-au întrebat cât timp vor mai fi tolerate. Atât de mulți și-au pus întrebarea asta, încât în anumite orașe – din SUA, pentru că de acolo vine relatarea – au fost interzise complet.

Crește producția, scade popularitatea

Odată cu trecerea timpului, publicul s-a obișnuit însă cu prezența automobilelor. Doar că, după ce oamenii nu au mai fost cuceriți de forma și de modul lor de funcționare, au rămas doar problemele. Pietonii au încetat să mai vadă mașina ca pe un „spectacol”, iar tot mai mulți găseau doar părțile negative. Atât de mulți, încât “aceste mașini irezistibile și periculoase în același timp, care traversau străzile orașului cu 30-40 de mile pe oră, trezeau doar disprețul și, uneori, provocau salve de pietre sau ouă venite dinspre locuitori”.

Grele vremuri pentru șoferi.

În condițiile în care tot mai mulți vedeau mașinile ca pe un pericol, publicul s-a îndreptat către justiție. Răspunsul a venit sub forma unor legi: examinarea șoferilor și înregistrarea și înmatricularea mașinilor. Totuși, au existat cazuri în care aceste legi au fost contrazise în instanță. Motivul? Discriminarea. Șoferii nu înțelegeau de ce mașinile lor trebuie înmatriculate, iar trăsurile și căruțele nu. Argumentul a fost bazat pe faptul că o mașină condusă la o viteză corespunzătoare nu este mai periculoasă decât un vehicul tras de un cal.

Argumentul a părut unul logic, doar că toate cazurile de până atunci arătau că tentația vitezei excesive e irezistibilă. Problema a fost pasată poliției, aceasta fiind în măsură să stabilească normele de aplicare referitoare la „viteza excesivă” a unei mașini.

Accidentele soldate cu decese erau comune. Nu trecea o săptămână – și de multe ori nici măcar o zi – fără ca cineva să moară într-un accident de mașină.

De cele mai multe ori, șoferul și invitații lui erau cei care aveau de suferit, iar de „ghinionul” acestora publicul general nu prea era preocupat. Simpatia noastră era mai degrabă rezervată fermierului nefericit ale cărui cal și căruță erau lovite. Sau pietonului doborât și zdrobit de motorul enorm.

Și cu toate astea, cei care le foloseau continuau să se bucure. Pentru ei nu conta faptul că sunt implicați într-un accident sau că stau pe marginea drumului cu orele din cauza unor defecțiuni tehnice. Automobilul începea să aibă un loc aparte în rândul celor care erau încântați de mirajul vitezei și de peisajul văzut în ceață. Nu conta nici costul mare de achiziție, nici cel de utilizare.

Calul, cel mai bun prieten al omului

Pentru plimbările prin parc și pentru plăcerea condusului, acolo unde viteza este mai degrabă inacceptabilă decât de dorit, acestea nu sunt bine adaptate. De îndată ce automobilele nu vor mai fi un moft la modă, publicul se va întoarce probabil la trăsură și cai.

Istoria ne-a demonstrat că n-a fost chiar așa. Doar că, la începutul anilor 1900, publicul iubea caii și vorbea despre automobile ca despre mecanisme fără inimă. Un substitut deficitar al animalului.

Un om poate să-și admire trăsura, dar afecțiunea lui va fi întotdeauna pentru calul care o trage și pentru câinele care îl urmează.

La începutul secolului trecut, H. B. Brown era de părere că viitorul automobilului depinde, în principal, doar de șoferi și de pasagerii acestora. Dacă va respecta viteza și regulile, va primi același statut cu al vehiculelor deja prezente. În caz contrar, legile urmau să devină mai aspre și să-i condamne clar pe cei care le încalcă. Până la urmă, chiar dacă majoritatea nu deține o mașină, deține controlul și modul în care legile sunt scrise.

Desigur, Brown a identificat modalități prin care șoferii să poată conduce în orice fel își doresc: drumuri separate care să nu traverseze orașele, satele și fermele. În teorie, asta „le-ar fi răpit din timp și i-ar fi determinat pe șoferi să renunțe la mașini”. Totodată, Brown s-a gândit și la o serie de resticții: excluderea totală din parcuri a mașinilor, introducerea amenzilor și chiar a unor sancțiuni mai mari – de exemplu, confiscarea mașinii – și redactarea unor legi valabile pe întreg teritoriul Statelor Unite.

Este automobilul doar un moft trecător sau reprezintă o nevoie a comunității? Doar timpul o să decidă. Judecând după numărul în creștere, se pare că a câștigat deja un loc în inimile oamenilor. Vom afla în cele din urmă dacă va deveni unul dintre vehiculele preferate pentru promenadă și comerț sau dacă le va înlocui pe toate. Oricare ar fi rezultatul, fiecare admirator adevărat al calului se va ruga ca acesta să nu fie momentul care va marca dispariția sau detronarea celui mai nobil animal domestic.