“În general, ajung acasă pe la ora 17:00, când cina este deja pregătită de soția mea. Trag un pui de somn de o oră, iar apoi scriu, uneori până la 1:00 dimineața. Dacă povestea este foarte cursivă, mă trezesc dimineața la 5:00 pentru a scrie încă o oră sau două înainte să plec de acasă”.
Frank Herbert despre programul pe care l-a adoptat în timp ce a scris romanul “Dune” în paralel cu job-ul de jurnalist.
Închide ochii și, preț de câteva secunde, imaginează-ți că ești atât de talentat la scris încât ești capabil să scrii un roman de câteva sute de pagini, inclusiv într-un domeniu atât de complex și dificil precum science fiction (SF).
Acum deschide ochii și, cu privirea ațintită spre paginile digitale construite cu grijă în documentul Microsoft Word, gândește-te că romanul este gata pentru a fi publicat. Cum îl publici, dacă tu ești totuși un autor debutant de care n-a auzit nimeni?
E relativ simplu, mai ales dacă opera ta este în limba engleză: pe platforma Kindle Direct Publishing operată de Amazon uploadezi romanul în numai 5 minute, decizi dacă vrei și o ediție tipărită în format paperback, stabilești prețul și apoi te întinzi pe fotoliu și aștepți notificările aplicației bancare care confirmă că primești până la 70% din veniturile obținute din vânzări. Totul fără să interacționezi direct cu altcineva.
Iar alternativa este să găsești o editură dispusă să promoveze tinerele talente, așa cum a procedat în ultimii ani Editura Nemira, care a publicat inclusiv romane SF ale unor scriitori români debutanți, dar cu experiență în jurnalism. Da, la tine mă refer, Adrian Mihălțianu.
Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, lucrurile erau mult mai dificile din acest punct de vedere. În absența calculatoarelor și, mai ales, a internetului, să publici un roman, mai ales ca scriitor debutant, reprezenta o adevărată provocare, mai mare chiar decât scriitura propriu-zisă. Așa cum avea să afle pe pielea lui și un individ pe nume Franklin Patrick Herbert Jr. Sau, pe scurt, Frank Herbert.
Care-i faza cu dunele de nisip?
Născut în 1920, Frank Herbert și-a trăit copilăria într-un mediu dificil, iar la 18 ani și-a părăsit locuința natală și a obținut un post de jurnalist la o publicație locală din Oregon. Timp de 6 luni a fost fotograf în al doilea Război Mondial, iar după conflictul armat a revenit la prima dragoste: jurnalismul.
În această calitate, Herbert a fost trimis în 1953 să realizeze un reportaj despre modul în care Departamentul de Agricultură al Statelor Unite experimenta folosirea unor plante pentru stabilizarea dunelor de nisip din Deșertul Oregon, întrucât acestea blocau frecvent circulația pe o autostradă din apropiere.
“Autoritățile locale au montat diverse stații pentru a determina modul în care ar putea controla fluxul de nisip. Și am devenit rapid fascinat de dunele de nisip, pentru că asta avea legătură cu mecanica fluidelor, în acest caz cu nisipul. Am început să mă documentez despre dunele de nisip și, evident, pasul următor logic este să mergi într-un deșert”, povestea Herbert într-un amplu interviu acordat în 1969 profesorului și scriitorului Willis Everett McNelly.
Cercetările sale au devenit atât de amănunțite încât depășeau cu mult cantitatea de informații necesară pentru un banal articol într-o publicație locală. Dar, așa cum avea să constate inclusiv Herbert, cantitatea de informație era prea mare chiar și pentru poveștile scurte publicate în revistele science fiction atât de populare la vremea respectivă.
“În cele din urmă, am constatat că am informații enorme despre ecologia deșerturilor, așa că a fost ușor să trec la pasul următor: cum ar fi dacă aș avea la dispoziție o întreagă planetă sub formă de deșert?”, s-a întrebat el.
În romanul “Dune”, planeta deșertică imaginată de Herbert se numește Arrakis.
Ecologie, religie și droguri, condimentele unui roman SF
Ecologia studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care trăiesc acestea, iar această știință joacă un rol esențial în intriga romanului “Dune”. “Nu-mi aduc aminte exact cine a spus asta, pentru că am citit peste 200 de cărți ca background pentru acest roman, dar cineva a spus că ecologia este știința de a înțelege consecințele. Unul dintre scopurile romanului este să delimiteze consecințele omului asupra unei planete, asupra mediului înconjurător”, afirma Herbert în același interviu.
În romanul “Dune”, ecologia este reprezentată de modul în care Casa Atreides exploatează planeta Arrakis.
Totuși, pentru Herbert nu a fost vorba doar despre ecologie și mecanica fluidelor, fie ele și sub formă de nisip. Pe măsură ce documentarea despre deșerturi s-a accentuat, Herbert a “cotit” în direcții la care în mod obișnuit cu greu te-ai putea gândi. Cum ar fi, de exemplu, studiul unor religii care au apărut în medii naturale preponderent deșertice. Așa a ajuns să se informeze despre mistica de natură arabă din deșertul Orientului Mijlociu, despre Navajo (o populație nativă întâlnită și în prezent în deșerturile din sud-vestul Statelor Unite) sau Kalahari (o populație primitivă din zona deșertului african cu aceeași denumire).
Cel mai mult a fost impresionat de primitivii Kalahari, datorită “modului în care foloseau fiecare strop de apă. Nu poți termina cercetarea cu oamenii care locuiesc în astfel de locuri, trebuie să înțelegi cum funcționează mediul respectiv pentru acei oameni și cum trăiesc ei într-un astfel de mediu. M-aș fi putut opri la ideea că nisipul acoperă o autostradă, dar…”.
În plus, în strânsă legătură cu religia, Herbert a creionat în carte o strategie de creare a unui mesia, asemănările cu Iisus Hristos din religia creștină fiind evidente. “Unul dintre firele narative în poveste este să identifici o posibilă cale pentru ca un mesia să fie creat în societatea noastră. Sper că am reușit să fac asta într-un mod credibil. Aici avem întregul proces sau cel puțin cele mai multe și mai subtile elemente ale unei astfel de construcții, atât din punct de vedere individual, cât și din punct de vedere al cerințelor societății”, explica Herbert.
În romanul “Dune”, populația nativă a planetei Arrakis este reprezentată de fremeni.
Iar sursele de inspirație ale lui Herbert nu s-au oprit aici. Ce spui despre psilocybin, un compus natural identificat în peste 200 de specii de ciuperci care produce efecte asemănătoare cu cele ale LSD-ului: euforie, halucinații vizuale și mentale, schimbări de percepție? Ciupercile erau unul dintre hobby-urile dezvoltate de-a lungul vieții de Herbert.
În romanul “Dune”, compusul psilocybin este reprezentat de mirodenie, o substanță disponibilă doar pe planeta Arrakis care extinde tinerețea corpului uman și, implicit, speranța de viață. În același timp, mirodenia permite unei anumite facțiuni să aibă capacități mentale ieșite din comun.
Practic, prin romanul “Dune”, Herbert îmbină aceste trei elemente aparent distincte (ecologia, religia și drogurile) într-o intrigă spectaculoasă care poate fi rezumată astfel: Ducele Leto Atreides este trimis pe planeta Arrakis pentru a gestiona extracția de mirodenie, iar pentru asta trebuie să controleze relația cu populația locală de fremeni. Totul, pe planeta deșertică Arrakis prea puțin ospitalieră.
Avem un roman. Cum îl publicăm?
După 6 ani de cercetări amănunțite și scris, romanul “Dune” era în sfârșit gata. Însă, așa cum articolul inițial al lui Herbert despre dunele care blocau o autostradă era prea lung, tot așa și romanul “Dune” era prea lung pentru literatura science fiction din acea perioadă.
Prin urmare, în faza inițială, romanul “Dune” a fost publicat în revista periodică “Analog Science Fiction and Fact” în două volume care aveau în total 8 părți: “Dune World” în decembrie 1963 și “Prophet Dune” în 1965.
Totuși, revistele science fiction aveau un public specific, format în special din fani împătimiți ai genului, care citeau preponderent povești scurte. Scopul lui Herbert era însă să ajungă la un număr cât mai mare de cititori, inclusiv dintre cei care nu erau neapărat pasionați de science fiction, mai ales prin prisma temelor abordate.
Potrivit unor informații BBC, Herbert a fost refuzat de peste 20 de edituri pe care le-a abordat pentru a publica romanul “Dune”. Refuzurile constante nu aveau însă legătură cu calitatea literaturii lui Herbert, ci strict cu lungimea prea mare pentru un roman SF.
“Aș putea face greșeala deceniului, dar…”,
Reacția unuia dintre editorii care au refuzat publicarea romanului “Dune”.
Editura cu manuale pentru repararea mașinilor
Salvarea a venit de la un individ pe nume Sterling E. Lanier. Acesta era editor la Chilton Books, o editură specializată în publicarea de manuale de reparații DIY (Do It Yourself) pentru mașini. Lanier a citit primul volum din “Dune” publicat în revista Analog și, impresionat de viziunea literară a lui Herbert, și-a convins șefii că merită să încerce să o publice ca roman în format hardcover.
Astfel, Lanier s-a întâlnit cu Herbert și i-a oferit 7.500 de dolari în avans și o cotă parte din vânzări pentru a publica romanul “Dune” la Chilton Books în format hardcover. Rezultatul acestei înțelegeri a luat forma unei cărți hardcover cu o înălțime de 23.5 centimetri și o lățime de circa 15 centimetri, cu o copertă exterioară detașabilă cu rol de protecție. În total, cartea avea 412 pagini, mult peste numărul de pagini al cărților din epoca respectivă, dar mult mai puține decât numeroase cărți SF actuale. De exemplu, prima ediție a romanului fantasy “A Game of Thrones” (“Urzeala Tronurilor”) de George R.R. Martin, publicată în 1996, avea 694 de pagini.
Pentru o companie precum Chilton Books, trecerea de la manuale pentru repararea mașinilor la un roman SF hardcover reprezenta doar o adaptare. Un proces cu care compania Chilton Books era obișnuită, dacă luăm în calcul că în 1896 debuta pe piață cu publicația “Cycle Trade Journal” pentru ca trei ani mai târziu să-și schimbe numele în “Cycle & Automobile Trade Journal”. De-a lungul anilor, Chilton Books a avut nenumărați proprietari, iar în prezent este în portofoliul grupului britanic Heynes și oferă manuale de reparații pentru 300 de modele de automobile și 130 de modele de motociclete.
Revenind la “Dune”, romanul publicat la Chilton Books a reprezentat imediat un succes din perspectiva criticilor. Publicat în acest format în 1965, “Dune” a obținut în același an “Premiul Nebula” pentru cel mai bun roman și a împărțit “Premiul Hugo” în 1966 cu “And Call Me Conrad” de Roger Zelazny.
Cu toate acestea, din punct de vedere comercial, “Dune” nu s-a bucurat de succes în faza inițială. În primul an de la publicare, Herbert a câștigat circa 20.000 de dolari de pe urma cărții, insuficient pentru a se putea dedica integral literaturii. În același timp, proprietarii Chilton Books au fost nemulțumiți de costurile mari de publicare și de vânzările scăzute, motiv pentru care au decis să-l concedieze pe Lanier. Astfel, omul care a avut încredere în Herbert a fost îndepărtat de la editură.
În ciuda lipsei succesului inițial, “Dune” a avut darul de a deschide noi oportunități pentru Herbert. În următorii ani, el a fost inclusiv lector la Universitatea din Washington și a lucrat în Vietnam și Pakistan în calitate de consultant ecologic, iar din 1973 s-a dedicat integral meseriei de scriitor.
În toată această perioadă, Herbert a scris alte 5 cărți din universul “Dune”, și anume: “Dune Messiah” (“Mântuitorul Dunei”) (1969), “Children of Dune” (“Copiii Dunei”) (1976), “God Emperor of Dune” (“Împăratul-zeu al Dunei”) (1981), “Heretics of Dune” (“Ereticii Dunei”) (1984) și “Chapterhouse: Dune” (“Canonicatul Dunei”) (1985).
Herbert intenționa ca al șaptelea roman “Dune” să reprezinte și o încheiere pentru întreaga serie, însă nu a mai apucat să-l scrie în urma unui embolism pulmonar suferit în februarie 1986, la vârsta de 65 de ani.
În timp, prima ediție a romanului “Dune” a devenit una dintre cele mai valoroase cărți de science fiction pentru colecționari. Unele exemplare ale ediției inaugurale din 1965 s-au vândut la licitații pentru sume de peste 10.000 de dolari, în timp ce biblioteca Pollack din cadrul Universității de Stat Fullerton din California are în arhivă mai multe manuscrise ale romanului original.
Universul “Dune” în filme
Complexitatea universului creat de Frank Herbert în “Dune” a condus inevitabil și la dificultatea de a transpune o astfel de poveste pe marile ecrane. Să faci un film de două ore în care să spui o poveste complexă, cu numeroase fire narative, nu este o misiune ușoară.
Prima încercare a avut loc în 1984 în regia lui David Lynch, însă nu a fost primită prea bine de critici, în ciuda “votului” favorabil acordat chiar de Herbert. “Au reușit. Începe la fel ca romanul și îmi aud permanent dialogurile. Există unele interpretări, dar vei ieși din sala de cinema știind că ai văzut Dune”, spunea Herbert la lansarea oficială a filmului.
Și totuși, nu puțini sunt cei care consideră că adevăratul film de succes “Dune” apăruse încă din 1977. În acea producție era vorba despre o planetă deșertică numită Tatooine și despre cavalerii Jedi care aveau puteri mentale. Filmul respectiv era doar primul dintr-o lungă serie de filme dezvoltată sub franciza “Star Wars”, iar Herbert nu și-a ascuns dezamăgirea că principalele idei din “Dune” l-au inspirat pe regizorul George Lucas. Împreună cu mai mulți colegi de breaslă, Herbert a format în glumă o organizație numită “We’re Too Big to Sue George Lucas Society”.
Așteptările fanilor sunt însă mult mai mari pentru noul film “Dune”, în regia reputatului Denis Villeneuve. Fără nicio legătură cu Gilles sau Jacques Villeneuve, personalități mult mai cunoscute pentru cititorii Autocritica, Denis Villeneuve este un regizor canadian care și-a câștigat reputația și pentru alții producții SF precum Blade Runner 2049 (2017) sau Arrival (2016). Spre deosebire de Lynch, canadianul s-a ocupat și de scenariu și producție și a abordat în noul “Dune” doar prima jumătate a romanului.
“Este un film despre descoperire, o invitație să te lași pierdut”, este modul în care încheie publicația The Guardian cronica acestui film.
Noul “Dune” a avut premiera mondială în 3 septembrie la Festivalul de Film de la Venezia, iar din 22 octombrie 2021 este disponibil și în cinematografele din România.
Iar dacă nu ai citit încă seria “Dune”, găsești toate cele 6 volume atât în format tipărit paperback, cât și în format de carte electronică la Editura Nemira.
Indiferent de modul în care alegi să consumi “Dune”, înainte să începi lectura sau vizionarea închide ochii pentru două secunde și mulțumește-i lui Sterling E. Lanier. Fără acel editor de la acea editură de manuale pentru proprietarii de mașini, este destul de posibil ca “Dune” să fi rămas un roman de nișă care să nu fi ajuns niciodată în bibliotecile noastre.