Viața se măsoară în realizări, nu doar în ani.
cuvintele lui Bruce McLaren, fondatorul a ceea ce astăzi numim echipa de Formula 1 McLaren Racing.
Nu-i cea mai galonată, nici cea mai longevivă, de departe nu-i nici cea mai lipsită de controverse ori scandaluri, însă este una dintre echipele care pot fi confundate oricând cu istoria Formulei 1. Iar totul a început cu Bruce McLaren și pasiunea sa pentru mașini și pilotaj. Ce urmează să citești nu-i o expunere exhaustivă, ci mai degrabă un compendiu asupra istoriei McLaren Racing în Formula 1 și nu numai. Nu mi-am dorit să epuizez subiectul, echipa cu centrul în Woking, Marea Britanie, putând fi oricând motiv să te apuci de scris o carte.
Din Auckland în Monte Carlo
La o simplă căutare pe Google a lui Bruce McLaren o să descoperi fotografii cu un tip care fie e jovial, fie are fața murdară de ulei. Cele două ipostaze ale lui Bruce. S-a născut în Auckland, Noua Zeelandă, în 1937, iar prima parte a copilăriei sale a stat sub semnul Perthe’s Disease, o boală care avea să-l lase cu un picior mai scurt și un mers șchiopătat. Mașinile l-au pasionat de mic, iar un Austin 7 a devenit primul proiect la care a lucrat. A fost mașina cu care, la 15 ani, câștiga prima cursă.
Pentru Bruce nu conta cadrul: curse de viteză în coastă sau evenimente pe circuit. Bifa tot ce era de bifat în apropiere de Auckland. Încăpățânarea, consistența și, evident, calitățile de pilot, l-au calificat pentru Europa. Mai precis, pentru o „bursă de studiu” în Europa. Un fel de work and travel, dar la nivelul anilor ’50. Ajunge în familia echipei Cooper Formula 1, iar Jack Brabham, un alt nume greu al Marelui Circ, avea să-i fie mentor și coechipier. Ca idee, în 1958, în Marele Premiu al Noii Zeelande, eroul local (scuzați-mi clișeul) Bruce McLaren reușește să ia startul în cursă după ce mecanicii au rezolvat parțial problema transmisiei monopostului Cooper-Climax T43. Totuși, aceeași transmisie face ca monopostul să fie retras cu doar câteva tururi înainte de final. Cursa e câștigată de…ați ghicit, Jack Brabham.
În același an, McLaren participă la Marele Premiu de Formula 1 al Germaniei, iar de-acolo se pun temeliile. În 1959 (primul an în care merge sub culorile oficiale Cooper), în SUA, Bruce McLaren devine cel mai tânăr câștigător de Grand Prix din istoria Formulei 1. Avea 22 de ani și 80 de zile. Recordul a stat în picioare până în 2003, când Marele Premiu al Ungariei a fost câștigat de un anume Fernando Alonso, pe atunci în vârstă de 22 de ani și 25 de zile.
Nu știu cum arăta lumea Formulei 1 în anii ’60, dar din afară pare că ambiția depășea oricând judecata corectă, studiile de fezabilitate sau business planurile. Pentru că ambiția lui Bruce McLaren (și, de-a lungul anilor, și a altora; iar aici mă uit, de exemplu, la Frank Williams ori Jack Brabham) a învins în momente în care rațiunea multora ar fi spus stop.
Dacă Bruce ar fi intrat într-o dimineață în atelier și ne-ar fi spus că vom merge cu toții prin Sahara, ne-am fi lăsat imediat uneltele pe jos și l-am fi urmat
Howden Ganley, un fost angajat al lui Bruce.
După câțiva ani buni petrecuți alături de Cooper, pilotul neozeelandez ajunge să pună pe hârtie și în viața reală Bruce McLaren Motor Racing Ltd. Primul „centru de dezvoltare” a început într-un hangar (englezii îi spun shed) din suburbia New Malden a Londrei pe care îl împărțeau cu alții. Era 1963.
Dumnezeule, era oribil: murdar, foarte murdar. Cred că foloseam singura bucată de ciment din toată clădirea, iar asta dacă reușeam s-o găsim sub podeaua plină de pământ. Erau o mulțime de utilaje în jurul nostru și abia puteai să te plimbi în jurul mașinii de curse.
declara Tyler Alexander, unul dintre partenerii cu care Bruce McLaren a pus bazele echipei de Formula 1, vizavi de primul atelier al companiei.
Așa-i că imaginea asta e departe de ce vedem astăzi în Formula 1?
Până să ajungă să aibă o mașină potrivită pentru Formula 1 (și bugetul necesar, să nu uitați asta), Bruce a ales ca rampă de lansare o competiție pe care o s-o numesc autohtonă, Tasman Series. Pe scurt, curse cu monoposturi în Australia și Noua Zeelandă, dar care se desfășurau înainte de startul sezonului de Formula 1, în weekend-uri consecutive, iar pe grilă, de foarte multe ori, erau prezenți piloți care concurau și în Marele Circ. Dacă vrei altfel, un fel de antrenament cu public, premii și trofee înaintea sezonului de F1.
În primii ani de la startul companiei, Bruce McLaren mergea pe date cunoscute: modificarea și prepararea monoposturilor Cooper. Prima prezență oficială cu echipa proprie a avut loc în 1965 în Tasman Series, dar debutul în Formula 1 a venit abia un an mai târziu.
Monte Carlo, 1966.
Cred că ne așteptam să sune trâmbițele. Dar 22 mai a venit și a trecut ca orice altă zi […] Era Monaco, primul nostru Mare Premiu cu prima mașină a noastră de Formula 1. Și era o zi către care țintisem de aproape un an. Ne-am pus speranțele în acea zi și în mașina pe care am dezvoltat-o, și ne-am așteptat ca prima rundă cu noile monoposturi de 3,0 litri să fie diferită de celelalte. Dar nu a fost deloc așa. A fost exact ca orice altă cursă.
Bruce McLaren, despre debutul echipei omonime în Formula 1.
8 sezoane alături de Cooper în care Bruce l-a văzut pe Jack Brabham devenind campion mondial de două ori. 8 sezoane în care a devenit pilotul experimentat al echipei. 8 sezoane în care a simțit cum scopul pentru care concurează nu mai poate fi împlinit de materialul de concurs. 8 sezoane în care și-a pregătit, concomitent, ieșirea și intrarea în scenă, actul al doilea.
1966 era perfect pentru debut. Regulament nou (trecerea de la 1,5 litri la 3,0 litri) care urma să reseteze tot pentru absolut toate echipele de pe grilă plus un parteneriat din ce în ce mai puternic cu Ford. Celor două motive de mai sus i se alătură și Chris Amon, unul dintre prietenii și coechipierii lui Bruce. McLaren semnase un contract pentru a testa și a concura cu GT40, iar resursele din Detroit păreau infinite. Ca o mică paranteză, în 1966, McLaren și Amon câștigă cursa de 24 de ore de la Le Mans cu Ford, iar subiectul a devenit scenariu de lungmetraj pentru Hollywood.
Revenind la Formula 1: Bruce cumpără patru motoare V8 de 4,2 litri (folosite în Indy 500) și îi desemnează pe cei de la Traco Engineering să le modifice conform regulamentului din Formula 1. Ideea era simplă: să demonstreze conducerii Ford că e o idee bună să participe și în Marile Premii de Formula 1. Apoi, suportul oferit de Firestone și BP se dovedește a fi un bun catalizator.
Avea și oameni buni alături. Partea de administrare fusese lăsată pe mâinile avocatului Teddy Mayer, fratele lui Timmy Mayer, fost coechipier al lui Bruce care a murit într-un accident în 1964 în timpul Tasman Series. Din acel moment, Bruce și Teddy au devenit și mai apropiați. Apoi, partea de mecanică a fost lăsată în seama lui Tyler Alexander și a unor oameni de nădejde și pricepuți din Noua Zeelandă, în timp ce PR-ul și restul activităților de organizarea au căzut pe umerii jurnalistului Eoin Young.
Al doilea monopost McLaren urma să îi fie turnat mănușă lui Chris Amon. Nu doar că-i era prieten, dar își și făcuse mâna în Formula 1 alături de Parnell.
Era minunat să lucrezi cu Bruce. Nu știai niciodată cu ce idei o să-i vină ziua următoare. Avea sclipiri de inspirație, iar după ce se hotăra asupra unui lucru nu se oprea până nu-l realiza. Teddy și Tyler îi mai moderau entuziasmul și încercau să pună ideile în aplicare în limita bugetului. Bruce a fost un om minunat și la nivel personal, era genul de om care nu spunea niciodată o vorbă rea despre nimeni. A fost genul de persoană care a reușit să adune o echipă excelentă în jurul său. Era o echipă foarte tânără și existau oameni buni în jurul ei.
Chris Amon
Nu în ultimul rând, proiectarea. Într-o perioadă în care monoposturile păreau făcute mergând mai mult pe intuiție (și mai vedem noi ce iese) decât pe baza științei, Bruce l-a adus în echipă pe inginerul Robin Herd, om călit în domeniul aerospațial pe al cărui CV era trecut și proiectul Concorde.
Aveam un job excelent, dar îmi doream ceva mai mult. Am primit un mesaj să-l sun pe Bruce. Ne-am întâlnit în seara respectivă și aia a fost. McLaren concura în Formula 1, iar eu dezvoltam mașini de curse.
Robin Herd.
Primul monopost realizat de Herd s-a numit McLaren M2A. Structura folosea un material compozit numit Mallite, plăci din lemn de balsa acoperite cu un aliaj din aluminiu, semn că experiența lui Herd din zona aerospațială era aplicată cu succes. Primul motor Ford n-a fost gata în același timp cu restul mașinii, motiv pentru care, în timpul testelor de la Zandvoort, din noiembrie 1965, M2A folosea un motor de 4,5 litri de la un Oldsmobile. Testul a fost un succes, însă veștile bune nu prea veneau dinspre Traco Engineering. Pe scurt, motorul preluat de pe monopostul de Indy 500 în varianta de Formula 1 nu prea livra suficientă putere.
Primele teste cu M2B (monopostul care avea să ajungă și pe grila de start a cursei de la Monte Carlo) s-au desfășurat la Goodwood cu o săptămână înaintea deschiderii noului sezon de Formula 1. Dezamăgitor de-a dreptul pentru toată echipa. Șasiul era excelent, însă motorul și transmisia, mult prea grele și prea leneșe pentru întreg pachetul, nu făceau decât să alimenteze frustrarea tuturor. Potențial exista, însă nu neapărat în forma de atunci. Ba mai mult, în loc de două mașini, câte anunțaseră inițial (una pilotată de Bruce și alta de Amon) McLaren a dus la Monte Carlo una singură.
În turul al zecelea, McLaren-ul M2B abandona. Bruce iese din monopost acoperit de ulei. Fără puncte, fără trofee, dar cu o idee care avea să ghideze echipa pentru totdeauna: McLaren never quits (prefer varianta în engleză).
Primul podium a venit în 1968 în Marele Premiu al Spaniei (locul al doilea obținut de Denny Hulme), iar prima victorie a fost bifată chiar de Bruce, în același an, pe Spa-Francorchamps. De-atunci și până astăzi, McLaren a adunat 203 victorii, respectiv 561 de podiumuri. Doar Ferrari e peste.
Monaco Grand Prix. Indy 500. Le Mans 24h
Marele Premiu al Principatului Monaco îl câștigase în 1962. La Le Mans s-a impus în 1966 (nu intru iar în detalii vizavi de acea ediție). Mai rămăsese Indy 500, iar Bruce McLaren ar fi fost un deținător al Triple Crown, denumirea folosită pentru a descrie învingătorii (și echipele învingătoare) în cele trei curse amintite mai sus.
Mirajul Americii și popularitatea motorsportului de peste Ocean l-au fascinat și pe Bruce McLaren. Devine parte din seria Nord Americană Can-Am, iar ca să înțelegeți cam cât de bine a făcut-o, la finalul anilor ’60, începutul anilor ’70, McLaren a bifat cinci titluri consecutive (între 1967 și 1971). Și totuși, înaintea startului sezonului din 1970, anul în care era pregătit să renunțe la volan și să se axeze mai mult pe creșterea afacerii numite McLaren, intervine nenorocul. În timpul unor teste cu monopostul de Can-Am, în 2 iunie, Bruce McLaren moare într-un accident pe circuit.
N-a ajuns să fie purtător al Triple Crown, însă echipa a continuat să concureze. A făcut-o cu succes și a atins apogeul în 18 iunie 1995, ziua în care McLaren F1 GTR a pus a treia piatră: victoria de la Le Mans. Pe primele două le obținuse în 1974, la Indy 500, și în 1984, la Monaco.
Titlurile
În 2025, în momentul în care Lando Norris a coborât din monopostul McLaren la finalul rundei din Abu Dhabi a devenit al 35-lea pilot din istorie care cucerește titlul în Formula 1, al 11-lea pilot din Marea Britanie cu această performanță și al optulea care o face cu un monopost McLaren.
Istoria campionilor de Formula 1 crescuți de McLaren începe în 1974, cu Emerson Fittipaldi. Titlul de campion îl obține în ultima etapă a sezonului, în Marele Premiu al Statelor Unite, și tot atunci, echipa obține victoria în clasamentul constructorilor. De 1974 și până astăzi, McLaren a câștigat campionatul de 10 ori, iar piloții săi au în buzunare 13 titluri.
Doi ani mai târziu, un anume James Hunt câștigă titlul de campion, tot în ultima etapă a sezonului, în fața unui Niki Lauda puternic marcat de accidentul pe care îl avusese la Nurburgring. Înaintea ultimei etape, Lauda conducea clasamentul piloților cu 3 puncte în fața lui Hunt, însă pilotul austriac decide să se retragă din cursă din cauza condițiilor nu neapărat sigure pentru pilotat (ploaie puternică și ceață pe Fuji Speedway). Hunt încheie runda pe locul al treilea, ultimul loc care i-ar fi asigurat titlul în acel an.
Al treilea campion McLaren este Lauda. Retras din cursele de Formula 1 în 1979, austriacul revine pe grilă la insistențele lui Ron Dennis (merită un articol separat). În 1984, Niki Lauda devine campion de Formula 1 pentru a treia (și ultima) oară. Totodată, e singurul pilot care obține titlurile cu Ferrari și McLaren și, împreună cu coechipierul său Alain Prost devin personajele celei mai mici diferențe de puncte la finalul unui sezon: 72 vs 71,5.
Lauda iese complet din scenă la final de 1984, iar în următorii doi ani, Alain Prost este cel care pune mâna pe titlul absolut. Le Professeur, așa cum era strigat în paddock, a fost eroul și antieroul sezoanelor 1988 și 1989. În ’88 se impune Ayrton Senna, coechipierul său, iar un an mai târziu, Prost câștigă campionatul după o cursă în Japonia al cărui rezultat a fost decis în urma descalificării brazilianului. Povestea acelui final de sezon, în clipul de aici.
1990 și 1991 au fost sezoanele lui Senna, iar până la finalul decadei, McLaren n-a mai adus pe grilă un campion. Situația se schimbă în ’98 și ’99, când Mika Hakkinen, deja un veteran al echipei, reușește să câștige împreună cu echipa născută din ideile lui Bruce McLaren. 1999 a fost ultimul an dinaintea dominației lui Michael Schumacher.
Ultima cursă a sezonului, ultimul viraj, un nou campion mondial pentru McLaren: Lewis Hamilton în 2008. Acestea sunt numele care au acasă un trofeu de campion câștigat datorită monoposturilor McLaren.
Titlurile pe echipe, cele 10, au fost obținute în 1974, 1984, 1985, 1988, 1989, 1990, 1991, 1998, 2024 și 2005.. Încă o dată, doar Ferrari are mai multe.
În 7 iunie 2026, McLaren va bifa un alt moment special: cursa cu numărul 1.000 din Formula 1. Iar borna asta va avea loc chiar pe circuitul pe care, în 1966, Bruce McLaren pilota pentru prima dată un monopost care îi purta numele. Un arc peste timp perfect.
Foto principală: ImagoImages
