Nu aveam mai mult de 70 de kilometri pe oră când am frânat brusc, cu senzația că șoseaua a dispărut la câțiva metri în fața mea. Înfofolit în haine confortabile de iarnă și cu Ciprian, unul dintre fotografii noștri, afundat în telefon pe scaunul din dreapta, mergeam piano pe șoseaua care leagă localitățile Slobozia Moară de Lungulețu. O zonă rurală pierdută-n timp și spațiu la margine de București. Tehnic, te afli în județul Dâmbovița. Practic, tocmai ieși din județul Ilfov, deci acțiunea are loc la cel mult 30 de minute nord-vest de București.
– Dacă mașinile autonome vor reuși să se descurce pe aici, se vor descurca pe oriunde, îi spun lui Ciprian trecând de un viraj după care șoseaua pare că e înghițită de pământ. De nămol, mai exact. Asfaltul aproximativ decent pe care am venit până aici este acoperit complet pe o porțiune de vreo 10 metri de o substanță cleioasă de culoare crem care curge molcom dintr-o parte într-alta a șoselei și-o balotează.
E un amestec creat de natură, agricultură și viața reală: șoseaua pare aici un încurcă-lume care nu face decât să despartă tarlale pe care localnicii cultivă varză. Multă varză. Care se vinde în toate formele sale de agregare la margine de drum: așezată în piramide verzi vizibile probabil din spațiu, înghesuită în camioane și remorci sau îndesată până la refuz în butoaie și borcane din care se vor naște viitoarele sarmale ale nației. E un Disneyland al verzei aici: lipsesc doar personaje carismatice care să te îmbie să te îndrăgostești de familia Brassicaceae și eventual o strategie de marketing care să transforme zona asta într-un Dubai culinar: ei au petrol, noi facem hoteluri din varză.
E un contrast masiv între verdele crud și crocant al sferelor leguminoase așezate stivă la margine de șosea și noroiul vâscos lăsat de roțile tractoarelor și ale remorcilor pe asfalt. Acolo unde ploaia îl transformă în capuccino instant sub roțile mașinilor care se îndreaptă spre Pitești pe șoseaua care lega orașul de București înainte de apariția primei autostrăzi din România. Dar oamenii de aici sunt obișnuiți cu asta: agricultura este principala activitate a comunității, cizmele au aici valoarea greutății lor în aur, limba de asfalt e doar un moft, iar principalul obiectiv al zonei este o fabrică de varză murată. Peisajul e un amestec de absurd și viață crudă rurală așa cum din strălucirea luminilor de noapte ale orașului nu prea apuci să o mai vezi.
Dar m-am luat cu povestea și nu v-am spus de ce mă aflu pe șoseaua asta de culoarea cafelei cu lapte scurse din cană: ca să vizităm un sistem imersiv tridimensional de realitate virtuală pentru vizualizarea hiper-realistă a vehiculelor care nu există decât în stadiu de model virtual pe computer.
Laboratorul cu șoricei motorizați
Ne aflăm la 5 minute de Centrul Tehnic de lângă Titu. Așezat pe hartă ca un sticker pe marginea șoselei pe care mașina noastră se scutură de praf, Centrul este întins pe 350 de hectare la marginea unui orășel dâmbovițean care adună vreo 10.000 de suflete.
E echivalentul industrial al zonelor militare: nu doar că e păzit de oameni și de camere care se asigură că nicio privire fără legitimație dedicată nu pătrunde în “buncărul” cu rol de centru de testare pentru mașini pe care noi le vom vedea la față peste niște ani, ci este înconjurat strategic implicit de panouri artificiale sau coline construite de mâna omului. Pentru ca nici camerele foto din ce în ce mai capabile să nu scruteze câmpul și tufele în căutarea vreunul Duster facelift sau a unui Bigster care-și testează suspensiile pe cei 32 de kilometri de șosea cu circuit închis care compun rețeaua de suprafețe de testare dedicate mașinilor din gama Dacia și nu numai. Cu ajutorul unor artificii de tratare a apei și al unor tuneluri speciale care simulează implicit atmosfera salină de la malul mărilor și oceanelor sau o furtună de nisip din deșert, cele 10 tipuri de suprafețe care acoperă pistele de încercare de la Titu (de la asfalt ca-n palmă la piatră cubică sau ciment vălurit), inginerii de aici reușesc să supună o mașină în incinta unui singur centru la caznele pe care un client le trăiește în timpul multor ani de utilizare. Sunt sesiuni de testare concentrate în care inginerii încearcă să elimine problemele sau să îmbunătățească unele elemente (cum ar fi nivelul de izolare fonică) înainte ca mașinile să fie disponibile în showroom-uri.
Titu, inaugurat în 2010, este echivalentul unui laborator în aer liber în care mașinile sunt șoricei ce suportă experimente care pentru un om normal ar putea părea stupide. La fel cum par stupizi roboții care închid și deschid sertare de zeci de mii de ori pe zi în vitrinele Ikea, de altfel. Dar toate aceste artificii redundante sunt cât se poate de reale și de utile. De exemplu, există o porțiune a centrului care replică impecabil “opritorile” din asfalt pe care le găsesc clienții din Spania, Franța sau Germania pe drumurile proprii. Iar ovalul care împrejmuiește toată rețeaua intricată de limbi de asfalt este porțiunea pe care toate modelele Dacia sunt testate la vitezele maxime constructive.
Avem și noi Autobahn-ul nostru, doar că ai nevoie de niște ani de facultate de profil ca să ai dreptul de a intra pe el.
Am venit însă astăzi la Titu ca să vedem altceva. La interior.
Bine ați venit în CAVE
Acum 5 ani, undeva prin 2016, într-un colț de clădire de la Titu începea construcția unui sistem de simulare a realității virtuale. Este un instrument de înaltă tehnologie utilizat de marii constructori auto în dezvoltarea mașinilor care se pregătesc de lansare și le permit echipelor de designeri și celor care se ocupă de studiul calității percepute să simuleze mașinile într-un mediu virtual tridimensional la un nivel hiper-realist.
În termeni ceva mai umani, imaginați-vă o cameră specială în care proiectanții de mașini pot să vadă o mașină la fel ca-ntr-un showroom, doar că aceasta nu se află fizic în fața lor, ci este proiectată și construită virtual de computere ultracapabile. Până la un punct, seamănă cu ceea ce exprimentezi în jocurile video care implică o realitate virtuală (VR): îți pui o pereche de ochelari și brusc te regăsești într-o parcare, în fața unei mașini pe care o vezi ca și cum ar fi lângă tine.
Bineînțeles, investiția într-o astfel de cameră este una care necesită niște multe milioane de euro, pentru că nu doar că vezi mașina, ci o poți ridica deasupra ta, poți să “intri” prin tablă ca să vezi ce-i sub capotă, poți să traversezi ușile ca să vezi în detaliu, la nivel de milimetru, zimții de pe schimbătorul de viteze. Și toate astea în timp ce reflexiile de pe caroserie sunt simulate cât se poate de real. Poți să vezi mașina pe soare puternic, pe ploaie sau pe timp înnorat. Pentru a decide, de exemplu, dacă o nuanță de caroserie merită sau nu să intre în producția finală.
Pare o joacă la prima vedere. Însă joaca asta economisește timp și bani pentru un producător auto. Pentru că tehnologia îi ajută pe designeri să vadă eventualele probleme estetice sau constructive înainte ca mașina să existe fizic și să le repare din taste – o metodă mult mai economică la toate capitolele. În cazul noului Logan, de exemplu, în CAVE au fost corectate câteva elemente estetice invizibile în 2D, cum ar fi un luft între lunetă și marginea superioară a capacului portbagajului. “Construcția unei machete la scară și retușarea acestui defect ar fi însemnat câteva săptămâni de muncă în plus”, îmi spune Bogdan Bădescu, ghidul meu de astăzi de la Titu și senior manager Simulări Numerice și Date Digitale.
Primul model la care această tehnologie a pus umărul concret este a doua generație a lui Duster. De atunci, toate modelele produse de Dacia – și nu numai – au trecut prin analize 3D realizate aici.
Inginerii de la Titu i-au spus CAVE (acronim de la Car Automatic Virtual Environment). Nu a fost un botez oficial, pentru că această cameră e diamantul Centrului de la Titu și nu este vizitată de nimeni din exterior. Cu excepția oficialităților aflate în vizită de protocol și a mea, primul jurnalist care se infiltrează între ecranele textile pe care 10 proiectoare de înaltă rezoluție aflate în exteriorul camerei “lipesc” imaginile care transformă lumenii în mașini 3D. Construit pe parcursul a patru ani, acest laborator virtual a beneficiat implicit de finanțare parțială din fonduri europene. A costat 4.2 milioane de euro.
Și este un vârf al tehnologiilor de simulare. Unic în Europa Centrală și de Est.
Ca să intri în cameră, ai nevoie de niște „șoșoni” speciali care elimină orice risc a zgâria podeaua-ecran. Plus o pereche de ochelari speciali care compun imaginea 3D în realitatea virtuală. Plus un joystick cu ajutorul căruia prinzi puteri supranaturale: ridici o mașină de o tonă și jumătate deasupra capului, de exemplu. Sau reglezi distanța focală până când numeri porii de pe volan, deși acum o secundă te aflai în exteriorul mașinii, la doi metri virtuali distanță de portiere. Apoi ieși și te prinzi că poți să-nvârți mașina în deget, ca pe mingea de baschet. E o joacă extrem de interesantă în care te afunzi și cu care te-ai putea obișnui repede dacă o privești ca pe un job plătit. Toate cadrele se mișcă fluid, fulgerător de repede, iar rezoluția e impecabilă, semn că ne aflăm într-un loc care nu ar fi putut fi construit cu 10 ani în urmă. Sau ar fi putut fi construit cu banii cu care scoteai planeta din pandemie, probabil.
De afară, totul ia dimensiuni amuzante: obiectivul fotografului – singurul aparat foto profesional acceptat vreodată în această cameră – nu surprinde decât faptul un jurnalist care se mișcă ciudat între cinci pereți colorați din care nu deslușești decât rar despre ce e vorba. Vezi că e vorba de un Sandero Stepway roșu, dar fiecare apăsare a butoanelor de pe joystick transformă scena într-un vizual incoerent. În timp ce eu introduc capul prin capotă și dau nas în nas cu motorul lui Sandero, Ciprian fotografiază un jurnalist chircit care pare că încearcă să-și focalizeze privirea pe un orizont incert. Pentru că-n realitatea virtuală nu e ca-n realitatea reală: nu doar că poți să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău, dar începi să-ți pui întrebări legate de oportunitatea acestui tip de exercițiu pentru orice client. Ce n-ar da mulți să aibă o manetă cu care să ridice mașina la un metru deasupra lor, pentru a-i schimba uleiul?
Norocul privitorilor – și al cititorilor – este faptul că sistemul ăsta 3D complex poate fi redat și-n formă 2D pe ecranului unui computer. Altfel spus, operatorii pot să înregistreze în imagini clare (video sau foto) tot ceea ce compune inginerul de dezvoltare în CAVE. Iar asta face ca explicațiile și discuțiile ulterioare din echipa de design să fie mai puțini vagi decât ar putea să pară. Treaba asta ne ajută și pe noi, pentru că vă pot arăta în fotogafii ce am văzut în camera virtuală Dacia fără să apelez la toate metaforele descriptive sau nu din lexic.
Bineînțeles că noi ne-am jucat cu materialul clientului: un model Dacia pe care deja îl vedem pe șosea. Dar CAVE este locul în care se vor plimba în anii care urmează toate mașinile pe care le va scoate Dacia pe piață. În momentul ăsta, știm doar că pe meniu urmează Duster facelift, spre finalul acestui an, și apoi, prin 2024, Dacia Bigster. Care nu doar că duce Dacia într-un segment superior și joacă rol de spărgător de gheață, ci transformă complet marca, implicit la nivel vizual. Nivel vizual pe care inginerii îl simulează astăzi din toate direcțiile și sub toate condițiile în CAVE.
La nici doi kilometri de o piramidă de varză care se vede, probabil, din satelit.
O imagine face cât 1000 de cuvinte. Dar o imagine 3D face cât 1000 de mașini construite mai repede, mai accesibil și mai inteligent.
