Nu cred că a picat bine cuiva anunțul că Dacia părăsește programul concentrat în jurul mărețului Raliu Dakar cu o ediție mai devreme față de planul inițial. Mie sigur nu. Chiar și așa, după cum bine ar spune un optimist, să ne bucurăm de ce am avut până la a ne întrista de ceea ce nu va mai fi. Pe același principiu, să ne bucurăm în plus de o aventură la care nu speram nu cu foarte mult timp în urmă: o plimbare în dreapta marelui Sébastien Loeb, în România, într-un automobil românesc. Practic, un fel de visuri pe care nu cred că am știut să le avem vreodată, dar care au prins contur. Să vedeți…

Când m-a sunat Meșter să mă întrebe dacă vreau să particip la un eveniment Dacia pe macadam, am acceptat până să aud parola magică: Loeb. Mă vrăjise scurta descriere că vom interacționa cu Duster Spirit of Sand, ediția specială pregătită și lansată de Dacia cu ocazia aventurii Dakar 2026, terminată cum nu se putea mai bine, cu triumful în cea mai cunoscută competiție de rally raid din lume. Practic, tributul gândit pentru victorie, scos în mediul său natural, în afara suprafeței asfaltice. Completarea informației inițiale nu ar fi fost pe placul niciunui pasionat de șofat; în teorie. Concret, „nu conduceți voi” nu sună neapărat prea bine, însă atunci când fraza continuă cu „veți fi copiloți de ocazie pentru Sandriders”, ei… se schimbă toată narațiunea.

Bine, acum, cu umila mea experiență de navigator/copilot în adevăratul sens al cuvântului în competiții oficiale, știam că discutăm despre o joacă, dar chiar și așa nu avea cum să fie altfel decât special.

Sandriders este cel mai îndrăzneț proiect de motorsport din istorie în care a fost împlicat și cuvântul magic „România”; și am dimensiunea vorbelor. Sigur, am avut performanțe excelente reușite de piloți autohtoni, în diferite discipline ale lumii auto, însă acestea s-au desfășurat în contextul unor echipe de tradiție de peste hotare. Proiectul „Sandriders” a fost dedicat special mărcii Dacia, chiar dacă esența și coloana sa vertebrală au fost, de asemenea, de peste hotare. Iar rezultatul final, victoria în ediția 2026 a Raliului Dakar, va face ca istoria auto să consemneze pentru totdeauna un „optmiar” atins de Dacia și cucerit cu gloria aferentă.

Despre ce face un automobil de competiție deosebit și despre micile secrete ale musculosului Dacia Sandrider am mai scris aici:

În același timp, proiectul încă mai are sezonul 2026 în desfășurare, iar la momentul întrevederii noastre de la Runcu de Dâmbovița, echipa Dacia Sandriders era lideră a Campionatului Mondial de Rally Raid (W2RC), atât în clasamentul constructorilor (unde ne interesează în mod special), cât și în cele ale piloților și ale navigatorilor. Asta pentru că pe lângă victoria de la Dakar s-a mai consemnat una de etapă, în Portugalia, dar și un frumos podium în Argentina, ceea ce face ca ultimele runde ale anului, Raliul Marocului (28 septembrie – 3 octombrie) și Abu Dhabi Desert Challenge (22 – 27 noiembrie) să aibă o miză cu adevărat esențială pentru Dacia. A părăsi proiectul motorsport cu fruntea foarte sus e ceea ce contează cel mai mult acum.

Drumuri pe care în mod normal le-ai ocoli

Am știut încă de la început că întrevederea cu team-ul Dacia se va face în lipsa elementului central, modelul de competiție Dacia Sandrider. Era și normal, în primul rând pentru că cele patru exemplare erau angrenate în programul sezonului, care înseamnă mult mai mult decât ceea ce este vizibil la etapele competiționale propriu-zise, dar și pentru că rodul acestui proiect îndrăzneț a fost, după cum se obișnuiește cam de fiecare dată când cineva se angrenează într-un joc de o asemenea anvergură, un model de serie care să aibă măcar parfumul celui de competiție.

Căci asta este, de fapt și de drept, Dacia Duster Spirit of Sand, un model serie limitată care cinstește corect performanța sportivă și care este disponibil unui număr limitat de cumpărători, în cazul de față discutând despre doar 500 de exemplare ale ediției. Revenim la particularități pe parcursul povestirii.

Întâlnirea noastră avea să se desfășoare într-o zonă la limita dintre dealuri și munte, cu acces direct la drumuri care sunt departe de a face parte din programul normal al vieții de zi cu zi. Numai bine pentru ca întreaga experiență să se desfășoare ca la carte. Fiindcă ziceam că sunt patru exemplare Dacia Sandrider care concurează, asta înseamnă automat că discutăm despre opt Sandriders, persoanele care au onoarea să se încingă la bordul lor pe parcursul probelor speciale de zeci și zeci de kilometri – patru piloți și patru navigatori/copiloți.

Cu motivația temeinică dată de o competiție de tir sportiv la care trebuia să participe exact în acea perioadă, din postura de medaliat olimpic al probei de talere la ediția 2012, dar și ca pregătire pentru actualul ciclu olimpic, Nasser al-Attiyah a fost singurul absent (motivat). La întâlnirea noastră au luat parte piloții Sébastien Loeb, Lucas Moraes, Cristina Guttiérez și navigatorii Fabian Lurquin, Édouard Boulanger, Pablo Moreno și Dennis Zenz.

Era pentru a doua dată când Sandriderii poposeau în locurile sălbatice din România, după descinderea de anul trecut de pe Transalpina, despre care v-a povestit pe larg Cornel.

Joncțiunea dintre jurnaliștii invitați, echipierii Dacia, o serie de ambasadori interni ai mărcii, dar și opt norocoși, câștigători ai unui concurs organizat de Dacia pe rețelele de socializare, care aveau să ia contact direct cu echipajele prezente, s-a produs la ceas de seară, în aer curat și liniște total atipică pentru niște sportivi obișnuiți cu tunetul motoarelor de competiție. Cina liniștită avea să fie garnisită cu povești dintre cele mai plăcute, spuse ca și cum ar fi fost la gura sobei, iar eu aveam să constat că există cuvinte magice menite să unească oameni de peste mări și țări, chiar și la abia a doua descălecare pe meleagurile noastre – ca de exemplu, pălincă. Bag de seamă că au fost și momente relaxate la escapada de pe Transalpina.

Există un farmec aparte la întâlnirile acestea lejere, când jurnaliștii lasă armamentul din dotare – am umflat puțin microfoanele și telefoanele – iar intervievații renunță măcar într-o bună măsură la lecțiile de PR absolut necesare în timpurile noastre. Când întrebările pot fi cât se poate de directe, iar răspunsurile la fel de corecte, chiar dacă unele chestiuni pot fi păstrate sub catalogarea „off the record”. După încălzirea aceasta despre care pomenesc, menită să destindă atmosfera, a doua zi dimineață ne-am salutat exact ca prietenii vechi și a urmat un mic dejun foarte relaxat. Ferice de cei care au fost cumpătat cu meniul ales, pentru că urma să trecem la proba practică a evenimentului.

Deodată, agitație, o șapcă plimbată printre noi toți, bilețele, noroc după posibilități, iar așa s-a petrecut tragerea la sorți. 7 Sandriders, cam câte trei treceri pentru fiecare, având câte unul dintre noi în dreapta. M-a însoțit, parcă, „mâna lui Dumnezeu”, ca pe Maradona în 1986, în Mexic, de m-a trântit pe scaunul din dreapta al lui Sébastien Loeb. Scenariul, unul care până nu demult ar fi părut de ficțiune 100%: un „taxi ride” într-o mașină românească, prin România, cu unul dintre cei mai buni piloți din istoria Campionatului Mondial de Raliuri (căci nu e la îndemâna oricui să înșire 9 titluri de Campion Mondial în CV, vorba aia).

Apoi, o cruce mare cu mâna mea, către Dumnezeu, dar nu de teamă cât de bucuria imensă a situației. Mi-am permis aroganța să-i spun noului meu prieten, Séb, că nu mă tem în dreapta și că putem merge cât de tare își dorește. La drept vorbind, nimeni nu e absurd cât să-și imagineze că Dacia Duster poate să te sperie cu adevărat la deal, dar îți poate da emoții mari, dintre cele mai frumoase.

Era doar a doua trecere a lui Sébastien pe drumul de vreo 30 kilometri închis circulației special pentru eveniment. Practic, nu avea de unde să cunoască virajele și îi lipsea și dictarea atâta de importantă la raliu. Totuși, mâna de campion poate îmblânzi orice volan, și știm cu toții că e irelevant cât de tare mergi drept, în comparație cu rapiditatea prin care trece virajul; înțelegeți ideea. Urcarea dura pe la 20 de minute și ceva, asta pentru că din loc în loc aveam și sectoare ceva mai grele, unde intervenea caracterul off-road al lui Duster. Coborârea a fost mai rapidă, e logic că la vale nu te mai limitează momentul motor și puterea maximă, cât frânele și mai ales aderența anvelopelor.

După câteva viraje legate într-un ritm total atipic pentru un Duster, fie el și Spirit of Sand, mi-am permis să-mi întreb noul prieten dacă îi place traseul, dacă se apropie câtuși de puțin de o probă specială de raliu adevărată, iar el a confirmat o chestie pe care o pomenea constant și François Delecour (vice-Campion Mondial de Raliuri), pe când concura în Campionatul Național de Raliuri al României; anume, că avem probe speciale tehnice și frumoase, pretabile chiar și pentru etape mondiale. Iar acesta chiar nu e naționalism inutil.

M-am bucurat metru cu metru, manevră după manevră, viraj după viraj, chiar dacă din când în când am mai încleștat dinții. Séb, în schimb, afișa un „poker face” de-a dreptul enervant. Pe de altă parte, cum altfel să ajungi cel mai bun din lume într-un domeniu atât de nebun, și nu o dată, ci de nouă ori? Aici se cuvine să vin cu o precizare esențială, pe care o tot fac de fiecare dată când vorbesc despre performanțele sistemelor de tracțiune integrală, indiferent de soluția lor constructivă. Până la a fi trădat de acestea, cel mai des ești încurcat de anvelopele utilizate. În mod special pentru acest eveniment, Dacia a optat pentru echiparea modelelor Duster Spirit of Sand utilizate cu anvelope Cooper Tires, concepute special pentru drumuri grele și desfundate (macadam). Și o spun exact ca pont pentru cei care vor să încerce experiențe ceva mai dure în afara asfaltului. Cea mai la îndemână îmbunătățire spre performanță este montarea unui set corect de anvelope.

Și apropos de gume și de traseul cu ceva capcane din loc în loc. M-a impresionat foarte mult ambiția Cristinei Guttiérez, singura doamnă din garnitura de concurenți Sandrider, care la ultima tură parcursă, la pana făcută, nu a așteptat ajutorul echipei de asistență tehnică și a rezolvat singură problema. Tocmai pentru a da un exemplu, poate, că în deșert și pe probele speciale de la rally raid suntem toți egali, iar rezultatele sportive sunt dependente, în primul rând, de foarte multă muncă.

Altfel, așa cum am spus, traseul foarte frumos, tehnic, pe alocuri greu, cu câteva zone unde s-a trecut la limită, cu bălți, noroi, copaci mult prea aproape de o caroserie de serie și ieșire spectaculoasă în gol alpin. Adică un mix perfect pentru a simula o probă specială. Un frumos bal de gală pentru, probabil, ultima prezență Sandriders în România în calitate de echipă activă în campionatele FIA.

Zâmislit ca tribut pentru spiritul nisipului

Iar motivul, după cum am spus, a fost această ediție – Dacia Duster Spirit of Sand (S.O.S.). La câteva zile distanță de întâlnirea această frumoasă, total întâmplător, într-o deplasare prin țară, mi-a sărit în ochi într-o parcare din Covasna fix un exemplar Spirit of Sand. Am zâmbit. Poate și pentru că am considerabil mai mult respect după tura cu Loeb, dar și pentru că el va rămâne, asemenea celorlalte 499 de exemplare, dovadă vie că Dacia a bătut Dakar-ul. Iar asta e cam frumos.

Nu știu să vă spun care este situația în momentul de față, cert este că la momentul în care s-au tras cadrele pe care le puteți admira ilustrând acest articol, prin țară mai erau doar câteva cote Duster S.O.S. nealocate. Am fost transparent mai devreme și am precizat de upgrade-ul extra reprezentat de anvelopele pentru macadam montate pe exemplarele ediției speciale de care ne-am bucurat noi. Este o manevră la îndemâna oricui știe că va pune cu adevărat la treabă mașina asta, odată ce îi încape pe mână.

Apoi, dintre modificările sale de serie, cea mai importantă s-a dovedit a fi scutul special de protecție din dur-aluminiu (grosime de 6 mm) montat pe dedesubt, pentru a proteja carterul inferior și alte componente mecanice ale automobilului, precum transmisia. La ce sunete am „colectat” în tura cu Séb, la ce simfonie de bolovani și de bucăți de lemn strivite, m-am minunat că nu s-a lăsat și cu scurgeri neprogramate de fluide. De altfel, în afară de câteva pene (unele fiind, de fapt, dejantări absolut normale în off-road) și de murdărirea excesivă a jucăriilor noastre, nu s-au consemnat alte daune, nici măcar parbrize, despre care personal aș fi fost dispus să pariez că au șanse minime să scape întregi. Rețeta asta „smart buy” pusă de Dacia în practică și pe Duster nu e deloc una care să accepte compromis la comportamentul rutier în astfel de condiții mai neprietenoase decât scenariile uzuale de zi cu zi.

Revenind la ce mai oferă Spirit of Sand, la pachet cu această culoare care îi dă un aer tineresc și face trimitere la nuanța predominantă a peisajelor din Raliul Dakar, avem o serie de stickere dedicate, inclusiv pe plafon, jante speciale (negre, cu diametru de 17 inch), accente de design vopsite Copper Brown.

Sistemul de propulsie, botezat Hybrid-G, propune o putere maximă de 154 CP (140 CP fiind generați de motorizarea termică de 1,2 litri, care pune în mișcare roțile anterioare, iar până la 31 CP sunt livrați de motorul electric de tracțiune exclusiv roților anterioare) și posibilitatea de alimentare de la două surse de combustibil, benzină și GPL. Este primul vehicul 4×4 oferit de Dacia cu transmisie automată (dublu-ambreiaj, 6 rapoarte), dar și cu soluția bi-fuel. De altfel, cu două plinuri (50 litri benzină și volum de 50 litri GPL) avem o autonomie maximă promisă de aproximativ 1.500 kilometri, ceea ce ne duce cu gândul la consumurile motorizărilor diesel de până nu demult.

Ca o completare frumoasă la toată înșiruirea detaliilor tehnice, ediția specială Dacia Duster Spirit of Sand a fost disponibilă doar pentru piața românească.

Și totuși, cum a fost cu Loeb?

Ei, aici ar fi relativ simplu de răspuns: exact așa cum s-ar fi așteptat toată lumea. E o experiență pe care nu ai cum să o uiți, chiar dacă te-au deservit doar 154 CP. Personal aș fi dorit un supliment de moment motor, au fost momente scurte în care pedala mângâia planșeul, iar Duster-ul lupta din greu. Pe de altă parte, domnul Loeb a spus că s-ar mulțumi cu o singură modificare adusă mașinii, dacă ar fi legal: posibilitatea pentru decuplarea completă a sistemelor de asistare, în special a ESP-ului. Iar asta a fost o dovadă în plus pentru mine că marii piloți știu să facă altfel de ajustări până la a ajunge să se plângă de valori de putere maximă. Căci, da, imensul campion francez a punctat excelent că unele momente în care Duster-ului i-a fost greu la urcare, dar și pe unele viraje abordate cu aplomb, ar fi putut fi optimizate în materie de comportament rutier de o intervenție mai puțin invazivă a sistemului ESP. Din asta am avea toți de învățat, că până a ne plânge de motorizări, de capacități cilindrice ori de valori de putere maximă, să înțelegem corect alte aspecte. Cum ar fi și cel subliniat de mine, al anvelopelor corect alese pentru terenul de joacă uzitat. Astfel de detalii fac la final diferența dintre distracție și voie bună, pe de o parte, și nervi inutili pe de alta.

Și poate că și de asta a fost tare cu Sébastien Loeb, pentru că și în momentele în care comunica puțin verbal, lăsa lecții de tot felul, la tot pasul, să plece relaxat către cei care îl studiau atent. Și a mai fost tare cu el dintr-un motiv, acela că a făcut parte dintr-un colectiv foarte fain și extraordinar de inspirat recrutat de Dacia. Chiar dacă nu a fost de față, Nasser al-Attiyah a poposit în România și cu alte ocazii, și de fiecare dată a făcut să se spulbere foarte repede impresia de om provenit dintr-o pătură socială răsfățată. Apoi, Cristina Guttiérez știe să îmbine perfect eleganța tipic feminină cu sângele rece necesar odată ce se aprinde culoarea verde a semaforului de Start.

Lucas Moraes, ultimul cooptat în poveste, ne-a cucerit cu zâmbetul său larg și spiritul jovial; venit în România după un zbor lung, tocmai din Brazilia, nu a trădat vreo secundă oboseala acumulată, a stat la palavre și la întrebări, am schimbat opinii despre fotbal, despre Formula 1, despre rally raid, despre Dacia. Și ne-a învățat cum se pronunță corect numele lui Ayrton Senna, pentru că, poate deloc întâmplător pentru destinul său, Lucas are acasă o poză de când era bebeluș și era ținut în brațe chiar de marele Ayrton, familiile celor doi fiind prietene. Cum să nu te cucerească o poveste Dacia atunci când este înnobilată de apariția, din nimic, a imensului Senna?

Toți au avut cuvinte foarte frumoase despre România, dar e ceva normal atunci când cel care-ți plătește salariul este „made in Romania”, însă dincolo de unele declarații calculate și aranjate corect în context, am simțit la fiecare în parte urme de regret. Nu cred că a fost vreunul dintre Sandriders care să nu se fi supărat la anunțul terminării programului, iar asta nu o spun din postura conaționalului Dacia, cât din aceea a celui care a stat între ei la ceea ce se simțea a fi o ultimă întrevedere oficială în țară. Nu cred că dacă nu ar fi existat păreri de rău sincere, șapte oameni diferiți ar fi putut la unison să transmită non-verbal exact același lucru.

Și m-am gândit după ce am plecat acasă: de ce? De ce ar avea regrete sportivi care, din punctul meu de vedere, au deja asigurate contractele pentru sezoanele viitoare? Iar, e simplu, pentru că proiectul Dacia Sandrider a funcționat, și nu doar că a făcut-o, dar a reușit să funcționeze foarte bine în timp foarte scurt, iar parte din succes i s-a datorat acestui cocktail interesant de piloți și navigatori. Și tind să cred că toți, fără excepție, simt că ar mai fi existat victorii pe țeavă, chiar și în Dakar 2027.

Foto: The Brothers M, Dacia