WRC Croația: experiența care a ieșit din a doua

Povestea participării mele în etapa de WRC din Croația. De la extaz la agonie și invers.

Motorsportul este scump. Atât de scump, încât este în egală măsură sport și business. Realitatea incomodă este că rezultatul sportiv nu te califică pentru campionatul european sau mondial de raliuri. Te califică bugetul. Chiar dacă oricine ar putea lua startul la orice raliu din lume, asta nu înseamnă că oricine poate face față oricărui raliu. 

De când m-am apucat de curse, pun foarte mult suflet și pasiune în tot ce fac. De fapt, pun tot ce am: toate emoțiile, tot timpul, banii și energia ca să pot progresa într-un sport la care nu visam când eram mică, dar de care m-am îndrăgostit. Dacă banii ar fi fost un obiectiv în acest demers, aș fi renunțat de mult.

Acum, când scriu aceste rânduri, am decis să ascult sfatul colegului Știrbu și să îmi iau frica, să o rulez și să o arunc. Dacă nu aș fi făcut asta, nu aș fi putut niciodată să dau publish unui articol în care vă povestesc cum e să îți urmezi un vis și să cazi artistic, să te scuturi și să continui, în ciuda greșelilor inerente care știi că vor urma.

Pe 24 aprilie 2022, eu am ajuns la finish-ul Croatia Rally, a treia etapă din Campionatul Mondial de Raliuri 2022, devenind astfel și prima româncă pilot care a concurat vreodată în WRC. Croatia Rally 2022 a fost unul dintre cele mai grele raliuri de asfalt, după spusele piloților din top. 

Însă nu mi-a ieșit din prima. Pe scurt: am abandonat chiar la începutul primei probe speciale, unde am avut primul accident la viteză mare din carieră. Am avut noroc, noi am fost ok, mașina a avut daune controlabile, echipa tehnică a reparat mașina și am reluat startul a doua zi, ca să termin raliul pe ultimul loc, într-un ritm de care nu sunt mulțumită.

Uitându-mă în urmă, WRC Croatia este de departe cea mai intensă și valoroasă experiență a mea din cei opt ani de carieră. Iar faptul că am ales să continui, când puteam să îmi fac bagajele și să plec acasă cu coada între picioare, e o victorie în sine.

Sezonul 2022 – planurile de acasă nu se potrivesc cu socoteala din târg

La final de 2021 am pierdut un partener, am câștigat altul, am început discuții pentru proiecte noi și am avut în sfârșit ceva ce nu am mai trăit până acum: buget pentru a pune la punct mașina așa cum trebuie, în pregătirea celui mai bun sezon de până acum. 

Planul l-am stabilit deja din decembrie: un sezon hibrid de raliuri și un raliu aproape în fiecare lună. În 2022, cu susținerea UniCredit Leasing, Vitesco Technologies și Michelin România, urmează să particip în două campionate diferite, cu două mașini diferite: în Trofeul Balcanic de Raliuri FIA ERT cu Peugeot 208 R2, copilot Andrei Mitrașcă, și în competiția 100% electrică de raliu Cupa Opel, cu Opel Corsa-e Rallye, copilot Alexia Parteni.

Calendarul cuprindea inițial 13 raliuri în 8 țări. Trebuia să începem oficial sezonul cu Peugeot-ul în aprilie, la Raliul Maramureșului, etapă folosită ca test pentru Raliul Turciei, programată chiar de Paștele ortodox. Opel Cup a început imediat după, pe 6-7 mai, la Rally Sulingen în Germania.

Am început anul 2022 învățând ceva nou: pilotajul pe zăpadă la Romania Historic Winter Rally din ianuarie, având copilot o fată de 17 ani aflată la primul ei raliu. Alexia, căci despre ea e vorba, mi-a devenit între timp ca o soră mai mică și a demonstrat că are toate abilitățile necesare unui copilot excepțional, dar despre ea vă povestesc în alt capitol al jurnalului. 

În februarie am zburat în Franța pentru o zi de teste pe circuit cu Opel Corsa-e, la invitația echipei Saintéloc Racing, cei de la care am ales să închiriez electrica de raliu și care îmi asigură asistența tehnică în etapele Opel Cup 2022. Pe 25 februarie urcam în avion și priveam îngrozită cum în țara vecină începea un război.

În aceeași săptămână s-a confirmat anularea primei etape din Trofeul Balcanic de Raliuri, Raliul Turciei, în timp ce parteneriatele noi care erau pe cale să fie bătute în cuie pentru a-mi asigura jumătatea lipsă a bugetului necesar pentru Opel Cup s-au evaporat. Am retrăit luna martie exact ca la începutul pandemiei: sportul a devenit mai puțin important, în mod firesc. Iar eu sunt un sportiv fără impresar, fără vreo agenție sau o echipă în spate, bătând la uși închise și citind mailuri corporate care anunțau înghețarea bugetelor pe termen nedefinit.

Raliurile m-au învățat să mă aștept întodeauna la provocări neprevăzute, așa că schimbarea planurilor nu m-a demotivat. Am căutat oportunitatea și nu a durat mai mult de o săptămână până când am luat serios în considerare debutul în WRC.

Debutul în WRC – de la vis la “nebunie” asumată

Am noroc cu Andrei Mitrașcă, copilot cu de două ori mai multă experiență ca mine în raliuri, dar și jurnalist auto și pilot de viteză în coastă. Ca pilot, a visat și a reușit să concureze în faimoasa cursă de la Pikes Peak, USA. Anul acesta, am bătut palma și am făcut echipă pentru raliurile cu Peugeot-ul, ceva ce exploram de câțiva ani. Când am discutat despre anularea Raliului Turciei, Andrei m-a întrebat ce alte raliuri sunt în aceeași perioadă, pentru că a doua etapă din Trofeul Balcanic e programată de abia în august, pe macadamul de la Raliul Moldovei. Am identificat pe calendar Raliul Croației, am ajuns la concluzia că e o nebunie frumoasă și m-am apucat pe planificat bugetul. 

Odată cu anularea raliului din Turcia, participarea la Raliul Maramureșului și-a pierdut sensul ca etapă de “teste”. După un calcul scurt, am ajuns la concluzia că participarea la WRC Croatia era fezabilă, la limită. Mașina era gata de start, licențele internaționale erau deja luate, mai rămânea problema taxei de înscriere, care ne-a lichidat bugetul de reparații pentru restul sezonului. Google Maps spune că Zagreb e la jumătate din distanța față de etapa din Turcia, așadar deplasarea noastră cu mașina și transportul mașinii de raliu pe platformă ne costă mai puțin. Am găsit pe Airbnb o cazare faină și prietenoasă cu bugetul și am calculat necesarul de combustibil.

Recunosc că am avut un moment de YOLO: sub umbrela presiunii financiare constante, s-a strecurat frica de război și curiozitatea de a trăi emoțiile unui raliu organizat la cel mai înalt nivel. Participarea în WRC e un vis pe care cred că îl au toți piloții de raliu din lume. Eu eram la un pas de a mi-l îndeplini.

Pe 11 martie am schimbat prefixul și mi-am făcut un cadou: m-am înscris la Raliul Croației. Apoi a urmat nebunia.

Team wear-ul și combinezoanele comandate în februarie nu au mai ajuns la timp din cauza unor probleme la nivelul furnizorilor de materiale textile. Scaunul meu din mașina de curse expirase, așa că am comandat din timp unul nou – a venit alt model, însă ne-am dat seama cu două săptămâni înaintea raliului, când i-a venit rândul să îl scoatem din cutie și să îl montăm în mașină. Am stat două zile în garaj să colantăm Peugeot-ul proaspăt vopsit, ca să mai salvez niște bani. În altă zi am stat vreo opt ore în garaj ca să montăm un cârlig de remorcare pe Skoda Octavia Scout a mamei mele, care urma să se întoarcă din Croația cu Opelul electric de raliu (adus la fața locului de echipa franceză), pentru un eveniment de lansare pe care l-am organizat în București în săptămâna de după WRC – l-am transportat noi pentru a economisi câteva mii de euro.

Mi-am scris comunicatul de presă premergător WRC Croația, l-am trimis către contactele mele din presă, am făcut grafica pentru cartolinele de autograf și m-am ocupat de proiectele uzuale din social media, interviuri și alte îndatoriri pentru parteneri. Am încercat să găsesc o soluție pentru a organiza o sesiune de teste pe asfalt înainte de Raliul Croației, însă vacanța de Paștele catolic ne-a încurcat planurile. M-am ținut cu dinții de cele trei antrenamente săptămânale, cu minunata mea antrenoare Dalia, care mi-a schimbat radical viața în bine în ultimii doi ani.

Cu două săptămâni înainte de plecare, am făcut gripă. A fost prima dată în ultimii cinci sau șase ani când am stat forțată-obligată în pat vreo două zile, cu febră. M-am recuperat exact cât să pot merge în studioul ProFM, unul dintre partenerii mei media, pentru a înregistra pastilele de conducere defensivă pe care le auziți în fiecare luni și vineri on-air.

În general, eu sunt perfecționistă, ceea ce înseamnă că nu mă simt niciodată 100% pregătită sau mulțumită de un proiect. Recunosc și admir talentul, dar mi-aș paria oricând banii pe combinația imbatabilă dintre muncă și dedicare. Aplic asta zilnic și cred că este principalul motiv pentru care mi-am permis să fac acest “bungee jumping”.

Săptămâna raliului

Știam din experiența de la Rally di Roma 2019, debutul meu din campionatul european de raliuri FIA ERC, că programul în WRC va fi intens. Asfaltul îmi este totuși prieten, așa că duminică am plecat încrezătoare spre Zagreb. Singura necunoscută a fost sincronizarea cu Andrei în mașina de curse, dar nu aveam nicio altă miză în afară de a ajunge la start și a progresa de-a lungul celor trei zile de concurs. Pasiunea pentru motorsport și camaraderia noastră ne-au ajutat să trecem repede peste emoțiile acestui început.

Luni ne-am bucurat de o plimbare prin Zagreb, pentru că doar seara aveam programate verificările administrative – acel moment în care ni se verifică permisele de conducere, licențele, actele și asigurarea mașinii, primim GPS-ul pentru mașina de recunoaștere și toate documentele raliului. Ne-am încărcat bateriile pentru următoarele șase zile, în care alarmele setate pe telefon începeau la 05:00 și continuau din 5 în 5 minute până pe la 05:30. I’m that kind of a morning person.

Marți și miercuri au urmat recunoașterile, cu un record personal: 11 ore și 46 de minute și 573 de kilometri parcurși cu o singură oprire de maxim 8 minute, pentru mers la baie într-una din benzinăriile de pe traseu. Am descoperit zeci de kilometri de probe speciale incredibile: îngustă cât o mașină, fâșia de asfalt trecea peste zeci de vârfuri de pante, printre case, uneori chiar și la 20 de centimetri de răsadurile din grădinile localnicilor. Asta nu părea să îi incomodeze, ba chiar toată lumea părea fericită că un asemenea eveniment sportiv este organizat la ei în regiune. Am descoperit Croația într-un mod inedit, o țară superbă cu oameni gospodari și primitori.

Joi, 21 aprilie, am făcut primii kilometri la shakedown. Am avut emoții, din octombrie nu mai fusesem pe asfalt, iar pe Andrei nu l-am auzit niciodată în cască până atunci. Nu erau condițiile ideale, but then again they never are. Era soare și cald, iar noi eram acolo ca să ne bucurăm din plin de experiență. Totul a decurs foarte bine, am fost în ritm cu o parte din concurenții din aceeași clasă, cum se poate vedea în onboard-ul de mai jos, în care din păcate am uitat să conectez cablul audio pentru a auzi și dictarea. 

Seara am mers spre startul festiv și totul a devenit arzător de real în momentul în care Becs Williams, una dintre cele mai faine prezentatoare din WRC, m-a introdus pe scenă și mi-a pus microfonul în față. It was actually happening: eram pe partea cealaltă a televizorului și luam startul în WRC.

Vineri dimineața ne-am trezit într-o ploaie măruntă și cu cel puțin 12 grade Celsius în minus față de ziua precedentă. Cu siguranță pe probele din munți vremea era și mai rea. Ne-am dat seama târziu, mult prea târziu, faptul că nu aveam toate tipurile necesare de anvelope. Din cauza unor limitări de buget, am ales – ca de multe alte ori până acum – să cumpăr anvelope second hand. Am găsit doar două anvelope de ploaie, și acelea cu profilul adâncit/tăiat. În WRC, spre deosebire de etapele europene, ești obligat să folosești de-a lungul raliului anvelope de la același producător și nu ai voie să intervii asupra lor (să le adâncești profilul). Fiind singurii la start cu o mașină de tip R2 – model vechi, eram singurii cu anvelope pe 16 inch. Deci nu aveam de unde să cumpărăm sau să împrumutăm la fața locului, așa că am decis să plecăm spre primele probe cu anvelope soft. 

Accidentul

Indiferent de câte ori am revăzut video-ul cu accidentul, nu pot identifica o singură cauză pentru ieșirea în decor. Chiar și dacă aș fi avut anvelope noi de ploaie, în asemenea condiții, în primii 1-2 kilometri de probă specială anvelopele sunt reci, nu se încălzesc suficient pentru a avea aderența optimă. Virajul era murdar și imediat după el era un șiroi de apă pe care am acvaplanat, amplificând derapajul violent. În plus, virajul a fost dictat optimist și l-am abordat cu prea mult curaj – eram în treapta a 4-a de viteză, iar primul impact a fost înregistrat la 90 km/h, asta după ce am frânat și ne-a încetinit prima piruetă.

Țin minte și acum că în momentul în care ne răsuceam am conștientizat că nu mai am cum să salvez situația și mi-am spus în gând că nu se poate să abandonez chiar pe prima probă. A fost și asta o premieră. Când ne-am oprit în șanț, după ce am verificat cu Andrei că suntem ok, primul reflex a fost să îi dau a-ntâia și să plec, pentru că motorul încă mergea. Abia apoi am procesat că suntem la un metru sub nivelul drumului și că pentru noi e posibil ca raliul să se fi terminat. Am început să plâng. Am vrut să ies din mașină și am constatat că nu puteam deschide suficient portiera din cauza boscheților. Am pus din nou contactul general, am deschis geamul și am ieșit pe geam. 

Indiferent de nivel, un raliu e un raliu și eu îl tratez cu aceeași seriozitate. Poate să fie WRC, ERC sau un raliu național pe care l-am mai făcut deja de 3-4 ori. Când îmi pun casca pe cap, vreau să pilotez cât de bine pot. În egală măsură, reparația după un accident costă tot atât, indiferent unde lovești mașina. În schimb, costul mental e altul în WRC și aici pentru mine se schimbă firul narativ. 

Am avut un noroc extraordinar. Desigur, în primul rând pentru că noi am scăpat teferi. Mașina a avut doar radiatorul lovit, janta stânga spate crăpată și roata stânga față smulsă cu tot cu suspensie, braț și planetară. Fără geamuri sparte, fără motor avariat, fără baie de ulei crăpată sau caroserie îndoită. 

În al doilea rând și cel mai important, am avut noroc cu oamenii din WRC. Cei 20-30 de spectatori de la fața locului au jucat un rol esențial în revenirea mea în concurs de a doua zi. Când am ieșit din mașină și am mai plâns puțin, au venit la mine să mă consoleze. Ne-am făcut poze, am râs, am discutat ce s-a întâmplat și ne-au încurajat spunându-ne că e ok, o să reparăm mașina pentru următorul raliu. Replica mea a fost “We will fix it for tomorrow, not the next rally!” („O reparăm pentru mâine, nu pentru următorul raliu!”), moment în care toți au început să ne aplaude și eu am început să plâng din nou. 

Arbitrii din post și-au făcut treaba impecabil: chiar dacă eram într-o zonă fără semnal, conducerea cursei aflase deja prin stație că suntem ok, iar platforma era deja pe drum. Au avut grijă și răbdare să ne ajute să scoatem mașina din șanț fără avarii suplimentare. Spectatorii echipați corespunzător cu bocanci ne-au cules suspensia care aterizase în pârâul de sub mașină, au căutat alte rămășițe prin zonă și ne-au ajutat să încărcăm totul pe platformă. 

Am descărcat mașina lovită într-o parcare de la startul aceleiași probe, unde am avut de așteptat vreo două ore pentru ca băieții noștri să ne recupereze și să ducă PUG-ul în service pentru a se apuca de reparat. Am fost invitați la masă de niște cehi veniți cu rulota ca spectatori, am povestit, am băut apoi cu niște polonezi și, în final, toți s-au mobilizat să ne ajute să urcăm mașina cu roata față lipsă pe platforma noastră. Mi-au urat succes și mi-au spus că dacă a doua zi vor vedea mașina portocalie cu numărul 77, le-am câștigat respectul și admirația. 

Înapoi în service, băieții de la H Motorsport în frunte cu Vlad Cosma s-au apucat de evaluat și reparat mașina. Nu erau singurii care aveau de lucru: cei doi vecini de service erau în aceeași situație – primul cu accident pe PS2, celălalt pe PS3. Unul dintre ei nu a putut repara mașina și a plecat acasă, cel de-al doilea a fost companionul nostru în următoarele zile, luând startul exact în fața noastră și felicitându-ne sincer de fiecare dată când ne revedeam la finish-ul probelor, unde mai schimbam impresii despre curse.

Am dat un interviu cu noduri în gât și, într-un final, am reușit să mă desprind de acolo și să merg la cazare să dorm. Un somn agitat de vreo oră, din care m-am trezit cu o transpirație rece. În seara aia, m-am uitat la filmulețe motivaționale, am ascultat podcasturi și am plâns. Mult. Apoi am verificat cu Andrei dictarea pentru probele de a doua zi și m-am culcat. 

Nu renunți. Te ridici și continui. 

Sâmbătă dimineață, a doua zi de concurs. Acasă se sărbătorea Paștele Ortodox. Am ajuns în service zâmbind, recunoscătoare pentru a doua șansă de a mă bucura de debutul în WRC – băieții reparaseră mașina. În mintea mea era însă haos: îmi era frică de ce urma pentru că îmi pierdusem încrederea în mine, iar probele erau foarte murdare, de abia vedeai asfaltul sub noroi în unele viraje; nu mai aveam încredere în virajele de viteză dictate de mine cu două zile înainte; mă chinuiam să nu mă gândesc la consecințele crash-ului asupra bugetului; mă bântuia senzația de scăpat mașina de sub control la viteză mare.

Bănuiesc că frica și ezitarea sunt firești după primul crash la viteză mare. Eu am mai avut un singur accident: pe macadam la Raliul Bacăului 2018, când m-am răsturnat la viteză foarte mică pe un viraj lent, în pădure. Țin minte că atunci nu am reparat mașina peste noapte și am marcat primul abandon. Am revenit la volan de abia peste o lună, la o sesiune de teste tot pe macadam. Atunci mi-a fost atât de frică să mă urc în mașină, încât am plecat acasă și am vrut să renunț la tot. A doua zi, am revenit cu George Grigorescu în dreapta, care a stat alături de mine în mașină vreo 3 ore, în caniculă, ca să trec de blocaj. Lui îi datorez atât începutul carierei mele, cât și continuarea ei în câteva momente cheie. 

Cu toate astea, în Croația m-am simțit altfel. Nu mi-am pus niciodată problema să renunț sau să nu încerc să revin la volan. Știam că nu e finalul carierei, că a fost un crash mare din care voi învăța multe. Într-un fel, știam că un astfel de moment va veni mai devreme sau mai târziu: e la fel de firesc ca accidentările în tenis, e felul în care progresăm și ne explorăm limitele în motorsport. 

Când am ajuns la startul primei probe de sâmbătă, am aflat că s-a anulat. Am avut mixed feelings, nu știam dacă să răsuflu ușurată sau să fiu dezamăgită. Înăuntrul meu erau două Cristiane: una care voia să se închidă într-o peșteră și să doarmă, ignorând frica, ambiția, visurile și tot ce a construit cea de-a doua Cristiană până atunci, cea care voia să revină cât mai repede în concurs, să se lupte cu ea însăși, să cadă și să se ridice din nou, să se bucure de fiecare secundă la volan. A doua a biruit. 

Arbitrul din startul probei anulate, aceeași doamnă la vreo 60 de ani care a fost și în startul probei pe care am sărit afară, m-a luat în brațe când m-a văzut. Era atât de fericită că am putut repara mașina, m-a felicitat și mi-a spus că singurul lucru pe care trebuie să îl fac este să ajung la finish. 

La Croatia Rally am fost singura femeie pilot. Nu mi-am dat seama cât de mult contează asta, până când nu mi-a spus unul dintre piloții croați că ei nu au nicio femeie pilot la start în acel sezon. Atunci am înțeles abundența copleșitoare de zâmbete și încurajări primite de-a lungul raliului de la femei din echipele de organizatori, arbitri și voluntari.

Am parcurs în regim de concurs a doua probă a zilei de sâmbătă. Nu mai ploua, dar pe multe viraje nu se vedea asfaltul din cauza noroiului scos de integralele care au luat startul în fața noastră. După ce am trecut linia de finish, în finalul probei ne-au remarcat arbitrii de la locul accidentului, care veniseră pe probe ca spectatori. Ne-au aplaudat și ne-au făcut poze – bucuria lor m-a motivat și m-a ajutat să mă relaxez un pic.

Am continuat ziua fără să îmi găsesc ritmul și încrederea dinainte de accident. Una dintre probe a fost la vreo 100 de kilometri distanță, spre Rijeka, unde am prins ploaie și o ceață de nu vedeai virajele aflate la 10 metri în fața mașinii. Mi-am asumat că mergeam în survival mode, pentru că nu e ca și cum am făcut rost peste noapte de anvelope de ploaie. Pe o altă probă am prins din urmă una din mașinile Ford Fiesta Rally3 înscrise în Junior WRC – era echipajul din Kenya, aflați la primul lor raliu pe asfalt, într-un demers pe care îl admir mult pentru curaj și perseverență.

Ultima probă a zilei a fost parcursă pe noapte și am avut un “fan girl” moment la finalul probei, când a venit Molly Pettit să îmi ia interviu, o altă prezentatoare pe care o urmăresc cu drag în transmisiunile WRC All Live. Am încheiat ziua mulțumită – ce era mai greu a trecut, de aici nu putea fi decât mai bine.

Vai, cât m-am înșelat!

To finish first, first you have to finish

A treia și ultima zi de concurs a început duminică dimineața devreme, la 06:54. Aveam de parcurs două probe, de două ori. Prima probă nu mi-a ieșit deloc. Am fost crispată, nu mi-am intrat în flow, repetam în minte virajele pe care mi le dicta Andrei. A fost proba pe care am ezitat atât de tare, încât am făcut niște greșeli tembele. Pe prima trecere am alunecat la 2 km/h la oră într-o glisieră, nici eu nu știu exact de ce m-am blocat în acul de păr când am văzut că e acoperit de bile (pietriș).

A doua probă, care a fost și power stage, mi-a plăcut mai mult. Înainte de prima trecere a început să plouă torențial. I-am scris mamei mele că am emoții și că nu știu cum să abordez proba, i-am spus asta și lui Andrei. Cumva, m-am concentrat și am reușit un timp surprinzător de bun, întrecând inclusiv câteva mașini mai puternice (în fine, în Croația toate au fost mai puternice decât PUG).

Am revenit la prima probă, unde la a doua trecere am intrat hotărâtă pe urmele dintr-un viraj plin de noroi, am alunecat și am rămas blocată într-un șanț chiar înainte de finish – noroc cu spectatorii care ne-au scos și ne-au repus pe drum. Înainte de asta, pe un interior foarte rău, am agățat și am pierdut bara față, care oricum era aceeași de la accident, prinsă cu șoricei de plastic – de altfel, bara față e un element de caroserie consumabil la Peugeot. Acolo am făcut și prima pană din carieră – era și păcat să nu mai marcăm o premieră. După probă am schimbat fără probleme roțile față cu cele două rezerve și am continuat.

Înainte de ultima probă specială – power stage – am avut o regrupare în care am început să simt oboseala și apăsarea acestui weekend. M-au salvat un pic aplauzele frenetice ale unui grup de spectatori estonieni care ne-au văzut mașina în stil Mad Max, fără bara față. Pe ultimii kilometri ale ultimei probe speciale, am mers foarte încet. Țin minte că îmi doream cu disperare să ajung la finish și am trăit o senzație neobișnuită de resemnare amestecată cu bucurie. Seb Marshall mi-a luat interviul de final, care vorbește de la sine. 

Ne-am oprit după probă ca să ne dăm căștile jos și vreo 10 minute m-am lăsat purtată de entuziasmul spectatorilor care au dorit să facă poze cu noi. Am condus apoi vreo oră spre service, unde am trecut cu mașina pe podiumul de finish. Organizatorul Raliului Croației a venit să îmi strângă mână, să mă felicite că am terminat raliul și să îmi mulțumească pentru prezență. Cei 2-300 de metri de la podium până în parcul închis i-am parcurs în aplauzele voluntarilor și ale spectatorilor, chiar dacă eram ultima mașină.

Uitându-mă acum în urmă, oamenii au făcut diferența dintre o experiență reușită și una pe care altfel poate că mi-aș fi dorit să o uit. Am descoperit multă căldură, empatie și încurajări venite de la spectatori și sportivi din nenumărate țări. Am primit zeci de mesaje de felicitare, atât de la piloți străini care au concurat și ei și au văzut că am ajuns la finish, cât și de la fani de acasă și de la piloți români care au concurat afară și înțeleg prin ce am trecut. 

După cum am povestit la începutul articolului, tot ce am reușit ca pilot am construit singură, fără o echipă sau un impresar. Partenerii mei sunt companii din România și din străinătate, oameni care îmi împărtășesc viziunea și valorile, care înțeleg și îmbrățișează procesul.

Port cu mândrie steagul românesc atunci când concurez la raliuri internaționale, pentru că m-am născut aici și vreau să promovez România și părțile ei bune. Și le sunt infinit recunoscătoare românilor care mă susțin și m-au susținut încă de la început – fiecare comentariu, mesaj și gând bun contează.

Nu am o concluzie. Sunt mândră de mine că am trecut printr-o experiență atât de grea și în același timp extraordinară, la finalul căreia am învățat niște lecții dure, care m-au făcut un pilot mai bun. Chiar dacă nu sunt fericită cu rezultatul sportiv. Chiar dacă am greșit. Mă bucur că am ajuns la finish-ul Croatia Rally 2022 și am devenit prima româncă pilot din WRC.

#DriveYourCourage