Înainte de toate, două citate care explică, sumar, viziunea arhitectului Le Corbusier (pe numele său real Charles-Édouard Jeanneret-Gris) despre rolul automobilului în oraș.

Automobilul e o invenție nouă cu enorme consecințe pentru orașele mari. Orașul nu este pregătit pentru automobil… V-o spun direct: un oraș construit pentru viteză este construit pentru succes.

Le Corbusier

Actualul amestec dintre automobil și pietoni trebuie să dispară pentru totdeauna. Automobilul și pietonul trebuie separați. Rețeaua actuală de străzi este demodată, fiindcă a fost creată în marea ei majoritate înainte ca automobilele să apară în orașe.[…] Restructurarea rețelei rutiere trebuie gândită la o nouă scară, una care implică viteza de o sută de kilometri pe oră.

Le Corbusier

În continuare, câte ceva despre orașele imaginate de Le Corbusier, până să vorbim despre mașina în sine.

Când nu proiecta vile sau clădiri administrative, Le Corbusier visa la orașele viitorului, pe care nu s-a sfiit să le aștearnă, conceptual, pe hârtie. Și pentru care a și fost criticat de o partea a breslei.

Le Corbusier și-a prezentat, în repetate rânduri, proiectele de urbanizare în fața șefilor Michelin, Peugeot, și Citroen, în speranța că aceste companii le vor sponsoriza. Toți l-au refuzat, dar receptiv a fost un mic producător pe nume Voisin, cel care dă numele Planului Voisin. Le Corbusier avea să și conducă, de zi cu zi, mai multe modele Voisin printre care și un C7 Lumineuse cu 10 cai-putere sau un C11 cu 14 cai-putere.

Niciodată pus în practică, planul a dat derivate punctuale care există și azi. Cité Radieuse de Marseille (cunoscut și ca Unité d’Habitation de Marseille) e un exemplu viu. La fel cum e și Villa Savoye, care integrează automobilul în inima planului arhitectural.

Tangențele lui Le Corbusier cu lumea auto s-au consumat și sub formă de vizite în diverse fabrici de automobile: la uzina Ford din Detroit, fabrica Fiat Lingotto din Torino, dar și folosirea automobilele ca mijloc de promovare pentru clădirile pe care arhitectul le proiecta. 

Ca mențiune ce merită făcută din timp: Le Corbusier n-a fost singurul arhitect care și-a pus pe hârtie propria viziune despre cum ar trebui să arate și să funcționeze un automobil. Au mai făcut-o și alții, printre care Joseph Maria Olbrich, Adolf Loos, Walter Gropius, Jean Prouvé, Buckminster Fuller și Frank Lloyd Wright. Sunt șanse să mai auziți despre ei pe aici, la un moment dat.

Concursul

În 1935, SIA (Societé des Ingenieurs de l’Automobile) lansează o competiție care-și dorea să repare o criză prin care trecea industria auto din Franța, lovită aprig de recesiunea mondială.

Marile probleme ale francezului de rând dornic de o mașină nouă erau două la număr: costul mare de achiziție al unei mașini (cea mai ieftină putea fi achiziționată cu 15.000 de franci francezi) dar și cel de întreținere (un studiu al pieței arăta că suma minimă necesară pentru întreținerea celui mai ieftin automobil era de 500 de franci francezi). Concluzia: chiar și aceste costuri minime erau imposibil de suportat de majoritatea populației.

SIA concepe un set de reguli după care participanții la concurs se vor ghida în dezvoltarea propunerilor. O parte dintre aceste reguli țineau, cum era de așteptat, de costuri: cel inițial nu trebuie să depășească 8.000 de franci francezi (dacă se încadrează sub acest prag, cu atât mai bine) iar cel de întreținere, calculat lunar, nu trebuie să treacă de 250, cel mult 300 de franci francezi.

Mai departe, automobilul trebuie să fie cu două locuri foarte confortabile, capabil de cel puțin 75 km/h pe drum drept, să nu consume mai mult de 5 l/100 km și să poate fi produs într-un ritm de 20 de unități pe zi. Pe lângă cele două locuri, automobilul trebuie să ofere spațiu de depozitare pentru două genți mari de voiaj, cu dimensiunile de 70 x 40 x 20 cm fiecare.

78 de concurenți s-au înscris în competiție. Le Corbusier s-a mișcat mai greu și în momentul în care a aflat de concurs, le-a cerut oficialilor SIA să participe din postura de colaborator la unul din proiectele înscrise. Apoi s-a răzgândit, dorind să-și prezinte un proiect propriu cap-coadă, dar expirase termenul de depunere a proiectelor.

Păsuit de SIA cu privire la nerespectarea termenului limită de predare a materialelor, Le Corbusier înscrie în concurs un proiect de automobil pe care îl numește Voiture Minimum.

Conform arhitectului, originea mașinii la nivel de idee datează din 1928 și îi este în egală măsură atribuită și lui Pierre Jeanneret (vărul și partenerul său de afaceri – cei doi aveau împreună un studio de arhitectură deschis în 1922).

Fundația Le Corbusier are în arhivă schițe realizate de Le Corbusier, simple desene așternute pe plicuri sau pe bucăți de hârtie. Acestea corespund designului final pentru Voiture Minimum.

Mașina

Conform schițelor ce pot fi consultate (parțial) pe site-ul oficial al Fundației Le Corbusier, arhitectul a lucrat la proiect în primele luni ale anului 1936, înaintea depunerii documentației finale pentru concursul organizat de SIA. Cu toate astea, majoritatea desenelor sunt nedatate și pot proveni din anii de dinaintea inițiativei SIA.

Ca abordare arhitecturală, Le Corbusier considera că podeaua este elementul fundamental al fiecărui proiect. Aceeași abordare a fost aleasă și pentru Voiture Minimum, care pleacă, natural am putea spune, de la un șasiu. Mai apoi va fi dezvoltată forma caroseriei.

În viziunea lui Le Corbusier, interiorul adăpostește trei scaune care pot fi transformate în paturi (în loc de două, cum cereau regulile competiției SIA). La nivel de dimensiuni, Voiture Minimum măsura 3,75 m lungime, 1,8 m lățime și 1,45 m înălțime. Un aspect interesant era lipsa pragurilor, fiindcă Le Corbusier era de părere că habitaclul trebuia să ocupe întreaga lățime a mașinii.

Conform schițelor, motorul ar fi fost amplasat în spate pentru a fi evitate o serie de mici neplăceri: zgomot, miros de combustibil și ulei, căldură și vibrații excesive. Pe lângă asta, plafonul era dotat cu un panou glisant curbat, care cobora pe șine paralele spre spatele mașinii, dezvăluind o deschidere similară cu cea care definește un Porsche 911 Targa. O semi-decapotabilă, dacă vreți.

La un moment dat în dezvoltarea proiectului, Le Corbusier a luat în considerare și un sistem de direcție integrală, abandonat pe parcurs din cauza complexității și a lipsei de spațiu.

În caz că vă întrebați, Voiture Minimum nu a câștigat competiția SIA.

Pe lângă faptul că proiectul a fost prezentat întârziat (și totuși acceptat), fișa tehnică cerută de SIA era incompletă. Juriul selecționat de Societé des Ingenieurs de l’Automobile cerea date tehnice clare, inclusiv despre motor și viteză – date pe care Le Corbusier nu le-a inclus.

Voiture Minimum era, până la urmă, un design cu inspirații arhitecturale, o structură de bază, creată printr-o abordare geometrică, nu tehnică. Cum chiar Le Corbusier argumenta, “toate aranjamentele mecanice au fost lăsate la latitudinea specialiștilor”.

Și mai interesant, jurații n-au putut alege un câștigător. Cu alte cuvinte, nicio propunere nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, după două luni de analize, evaluări și decizii. Motivul: toți participanții au eșuat în a prezenta comisiei o propunere fezabilă și realistă care să poate fi produsă în așa fel încât costul final să nu treacă de cei 8.000 de franci francezi stipulați de regulile concursului.

După primirea veștii, Le Corbusier a luat legătura cu o serie de producători, încercând să-și vândă proiectul. A fost refuzat inclusiv de Fiat și Giovanni Agnelli.

Până la urmă, Voiture Minimum avea să fie construită în mărime naturală. E drept, din lemn, fără pic de mecanică, în 1987, la 100 de ani de la nașterea lui Le Corbusier. Sărbătoarea a fost onorată de expoziția L’Aventure Le Corbusier: 1887-1965, organizată de Pompidou Centre în Paris. Constructor: nimeni altul decât Giorgetto Giugiaro, un admirator declarat al operei lui Le Corbusier.

Foto principală: Imagine generată cu ajutorul Inteligenței Artificiale.