Există invenții pe care le luăm de-a gata, oricât de simple sau de complicate ar fi. Mai mult decât atât, există invenții relativ simple, prin concept și execuție, care pur și simplu nu mai pot fi îmbunătățite fără a fi stricate sau complicate până când devin neutilizabile.

Din cap, așa, pe loc, îmi vine exemplul hârtiei igienice. Poți s-o parfumezi, să-i variezi finețea, s-o pliezi în straturi sau s-o colorezi, s-o faci mai lată sau mai îngustă. N-are importanță. Va face același lucru pentru care a fost gândită.

Dar nici hârtia igienică nu-i perfectă. Uite, de exemplu, n-o poți folosi atunci când parbrizul mașinii se încarcă de ploaie, lapoviță, zăpadă, praf, noroi sau orice urmă de materie care îți neagă relația vizuală cu drumul din față. Pardon: o poți folosi pentru toate cele de mai sus, dar nu în mers și cu siguranță nu fără să te pui în pericol dacă alegi să o faci, totuși, când mașina se află în mișcare.

Acum mai bine de 100 de ani, înaintașii noștri, puși în fața la volanul unui nou tip de animal mecanic, s-au lovit de varii probleme pe măsură ce începeau să taie lumea-n lung și-n lat pe patru roți.

Una din ele a fost vizibilitatea. Pe cea din timpul nopții au rezolvat-o farurile, de bine de rău. Pe cea pe timp de ploaie, furtună, taifun sau viscol, au rezolvat-o ștergătoarele de parbriz. Indiferent de momentul zilei.

Problemă și rezolvare

Un ciclu pe care-l știm încă din primii ani de matematică, deși el e vechi de când lumea: se dă o problemă și se cere rezolvarea.

Pe măsură ce ai noștri îi dădeau bice – metaforic vorbind, deja se dădea pedală – în zorii automobilului, a apărut o problemă: vremea potrivnică și efectele ei asupra vizibilității prin parbriz.

Inițial o jenă de natură minoră, acest inconvenient a devenit tot mai serios, pe măsură ce tot mai multă lume avea acces la automobil, deci, implicit, tot mai mulți șoferi erau surprinși de varii fenomene meteo.

În mod normal, un parbriz anulat de indiferent de elementul chimic depus pe suprafața de sticlă însemna că cel de la volan are trei opțiuni: fie întrerupe deplasarea până iese soarele sau încetează intemperia, fie oprește deplasarea și purcede la curățarea parbrizului (dacă vorbim de praf sau noroi), fie continuă să deplasarea și face, cumva, ca în același timp, să curețe și parbrizul.

Dacă răsfoiți internetul, veți găsi inclusiv soluții creative de prevenție: parbrize frecate bine cu o jumătate de ceapă, cu felii de morcov sau cu tutun. Rată de succes: zero.

Oamenii și-au dat seama relativ rapid care e situația ideală aici: să poți curăța bucata de geam care-ți permite să nu te duci în șanț sau în alți colegi de trafic în același timp în care te și deplasezi – dar fără să ieși pe geam până la brâu sau să-ți zorești pasagerul din dreapta la astfel de cascadorii.

Așa că s-au pus pe inventat.

Doamnele ajută

Numele cel mai des asociat cu umilul ștergător de parbriz este Mary Anderson.

Da, al unei femei.

Doamna Anderson, de fel din Birmingham (Alabama, nu Anglia), aflată în plimbări la New York în iarna lui 1902, a observat cum vatmanul unui tramvai era vizibil deranjat de fulgii de zăpadă depuși pe parbriz, pe care îi curăța cu mâna ori de câte ori vizibilitatea devenea o problemă. Ba chiar de câteva ori, a fost nevoie ca garnitura să oprească preț de câteva minute, până reușea omul nostru să curețe temeinic parbrizul.

Inspirată de întâmplare, Mary Anderson inventează un așa-numit „dispozitiv de curățat geamuri” ce putea fi acționat din interiorul unui vehicul dat. Construcția era simplă: o lamă de cauciuc atașată unui braț cu arc, controlat de o manetă, la rândul ei mișcată de mâna utilizatorului. Deci vorbim de un ștergător de parbriz manual.

Brevetul pentru invenție a fost aprobat un an mai târziu, pe 10 noiembrie 1903. Așa apărea primul ștergător de parbriz pentru automobile din lume, cu acte în regulă (și număr de înregistrare US 743801A).

Și încă o chestie: ștergătorul de parbriz proiectat de Mary Anderson era detașabil. În caz că nu-ți plăcea cum schimbă estetica mașinii, îl puteai demonta.

Cu toate astea, invenția doamnei Anderson a fost uitată. Motivul s-ar putea să vă surprindă. În acei ani, majoritatea mașinilor erau decapotabile (în sensul că nu aveau plafon, nici montanți, practic un fel de căruțe mai fandosite, motorizate), iar parbrizul era de multe ori opțional.

Deci când se întâmpla să plouă, de exemplu, soluția celor din mașină era demontarea/plierea acestuia. Până să vină Henry Ford cu industrializarea producției de mașini, nimeni nu mai ținea minte că Mary Anderson inventase un ștergător de parbriz.

Domnii foarte orgolioși să fie pe pace: bărbații nu s-a făcut de râs pe tema ștergătoarelor de parbriz.

Înainte de revelația doamnei Anderson, ideea unui dispozitiv care să curețe geamuri i-a venit lui George J. Capewell, un cetățean din Connecticut. Capewell și-a depus invenția spre brevetare pe 6 august 1896 și a primit răspuns pozitiv abia în 1898.

Invenția, gândită pentru „vehicule care se deplasează cu viteză”, a se citi tramvaiele și trenurile epocii, era, de fapt, un mecanism cu două lame de cauciuc acționate electric, care ștergeau parbrizul formând un semicerc.

Pe lângă Mary Anderson și George Capewell, ar mai fi de menționat și alte nume legate de ștergătoarele de parbriz. Surse mai degrabă obscure, sau cel puțin incomplete, amintesc de un pianist polonez pe nume Jozef Hofmann și de o fabrică de armament din Birmingham (de data asta din Anglia), Mills Munitions, fondată de William Mills, ca inventatori ai unor astfel de sisteme de curățat parbrizul.

Tot în Marea Britanie, legat de ștergătoare de parbrize, apare numele irlandezului James Henry Apjohn, care a meșterit la un dispozitiv care putea folosi fie un soi de pămătuf fie tradiționalele lame de cauciuc pentru a îndepărta murdăria de pe geamuri.

Iar dacă ne mutăm iar peste Atlantic, mai găsim un persona: Robert Douglass, din Canada, care a construit un ștergător de parbriz pentru locomotive. Sistemul lui Douglass era de departe cel mai complex, fiindcă putea fi ajutat pentru a controla presiunea lamei pe geam și dimensiunea suprafeței curățate.

Oricum ar fi, o treabă e clară: pe oameni îi incomoda un parbriz murdar sau acoperit de apă încă de dinaintea automobilelor. Popularizarea lor n-a făcut decât să acutizeze problema și să ceară tot mai insistent o soluție.

P.S.: Am omis, intenționat, un alt nume: John W. Jepson. El apare în poveste un pic mai târziu.

John și biciclistul

Într-o noapte ploioasă din 1916, John Oishei își conducea liniștit mașina pe un bulevard din Buffalo când calea i s-a intersectat cu un biciclist. Mașina lui Oishei n-avea ștergătoare de parbriz (deși ele existau pe ici, pe colo), fiindcă dacă ar fi avut, probabil i-ar fi dat suficient timp să vadă biciclistul și să reacționeze. Apropo, acesta a scăpat nevătămat.

Incidentul l-a bântuit multă vreme pe Oishei, care a decis, într-un final, să se dedice popularizării ștergătoarelor de parbriz. Pentru asta, avea nevoie de un ajutor și de o companie.

Pentru partea cu ajutorul, intră în scenă domnul Jepson.

Jepson, un inginer de loc tot din Buffalo, inventase un ștergător perfect adaptat parbrizelor din două bucăți de la vremea respectivă. Acesta era operat manual, de la interior, și îi permitea șoferului să curețe ambele jumătăți de parbriz, cea din fața lui și cea din dreapta.

Propunerea lui Oishei a fost simplă: noua companie Tri-Continental Corporation (cunoscută mai târziu sub numele de Trico), înființată de Oishei, avea să cumpere drepturile de vânzare ale invenției lui Jepson.

Parteneriatul n-a ținut mult, fiindcă în 1919, Trico avea suficient capital pentru a-i cumpăra definitiv patentul lui Jepson. Ceea ce s-a și întâmplat. După care, Trico a început să exporte ștergătoare de parbriz și în Europa.

Călare pe valul tot mai mare de automobile produse în industriile care reveneau la viață după încheierea Primului Război Mondial, Trico s-a extins global și a devenit unul din liderii în producția de ștergătoare de parbriz.

Pe drumul său spre succes, compania a mai beneficiat de o invenție.

Oishei era mereu în căutare de noi tehnologii, așa că strategia sa de dezvoltarea includea fie cumpărarea invențiilor sau, când banii nu erau de ajuns, obținerea lor pe cale legală, în instanță.

O victimă, cu ghilimelele de rigoare, a viziunii lui Oishei a fost William M. Folberth. Împreună cu fratele Fred, Folberth inventase și patentase un ștergător de parbriz automat, activat de vidul format în galeria de admisie a motorului.

Sistemul nu era unul perfect, mai ales că ritmul de funcționare a ștergătoarelor era influențat de viteza de rotație a motorului și de sarcina sub care se afla – de exemplu, acestea încetineau foarte mult, ba chiar se puteau opri, dacă mașina urca o pantă mai înclinată sau era foarte încărcată.

După o serie de procese care s-au întins pe trei ani, Trico a cumpărat, până la urmă, compania lui Folberth, pentru un milion de dolari. Era anul 1925 și dacă vreți o lecție de aici, aceea ar fi că uneori contează să știi și să popularizezi un produs pe care poate nu l-ai inventat tu – cum a fost și cazul sistemului ABS.

Deși au primit tot felul de îmbunătățiri de-a lungul timpului, ștergătoarele de parbriz, similar cu hârtia igienică de care vorbeam la început, fac astăzi exact ceea ce făceau pe vremea doamnei Mary Anderson.

Sau în 1922, când Cadillac devenea primul producător din lume care oferea ștergătoare de parbriz standard pe mașinile sale.

Sau în anii ’60, când apăreau primele ștergătoare de parbriz intermitente.

Sau în anii ’70, când Citroën instala pe modelul SM primul sistem de ștergătoare de parbriz automate cu temporizare și senzor (primitiv) de ploaie.

Foto principală: Ciprian Mihai